Să ucizi o pasăre cântătoare de Harper Lee

Dacă ați fi puși în situația de a alege un model de puritate absolută, ce credeți că ar fi cel mai reprezentativ? Răspunsul meu… sufletul unui copil. Căci ce poate fi mai inocent, mai sincer și mai tandru decât un suflet care nu a fost încă lovit de realitatea imediată?

În cartea Să ucizi o pasăre cântătoare de Harper Lee, regăsim America secolului XX, o țară încă sfâșiată de ura interrasială. Ați fi zis că această problemă nu mai era de actualitate, căci, aparent,  fusese rezolvată cu câteva decenii în urmă. Realitatea era cu totul alta: cei mai mulți cetățeni albi îi desconsiderau pe negri, făcându-le viața amară și trăgându-i la răspundere pentru tot felul de fapte. De ce? Pentru că toți negrii erau la fel: dornici să preia controlul, să fie obraznici și să se răzbune pentru că au fost sclavi.

sursa: palarisme.ro

Cei mai mulți dintre americani trăiau cu astfel de prejudecăți. Iar pentru modul acesta contagios de gândire  nu exista un leac imediat. Majoritatea familiilor promovau disprețul față de cealaltă rasă, nescăpând nici cea mai mică oportunitate de a le îngreuna viața. În opinia lor, yankeii făcuseră o mare greșeală când luaseră decizia eliberării…

Dar americanii nu luau în calcul o chestiune esențială. Cei pe care îi urau erau semenii lor. Erau oamenii, ca și ei, de care se diferențiau numai prin culoarea pielii. Fiecare pădure cu uscăturile ei? Nici vorbă! În contextul dialogurilor despre cutezanța negrilor, cetățenii americani uitau cu desăvârșire de familiile albe rău famate. Acelea constituiau un subiect de discuție ce era amintit doar în lipsa altor preocupări.

Schimbând perspectiva… Persoanele de culoare erau ca și restul. Servitoarea din casă, negresă, de altfel, era ca o mamă, fără de care cei mici nu s-ar fi descurcat niciodată. Era mai cultă decât multe persoane albe de vârsta ei. Ca să nu mai menționăm de mărinimia și loialitatea sa. Lucrătorul negru al domnului Link era un bărbat onorabil, cu soție și copiii, care mergea la muncă în fiecare zi pentru a-și câștiga cinstit pâinea.

Lucrurile nu erau văzute astfel decât de puțini cetățeni albi. Însă copiii… ei bine, copiii vedeau adevărul. Ei vedeau că negrii nu sunt cu nimic mai prejos ca albi, că cei mari iau niște decizii greșite și că nu ar lua vreodată în considerare viziunea lor. Ei vedeau că adulții percepeau totul distorsionat. Ei vedeau nedreptatea!

sursa: 500px.com

Și acest fapt îi rănea îngrozitor… Să calci pe zăpada proaspăt așternută cu un bocanc plin de noroi… să rupi o floare care ți se ofilește peste câteva minute în mână… să scapi o substanță toxică într-un pârâu de munte… cu alte cuvinte, să pătezi un suflet curat, care știa doar ce e bine, doar ce e just! Un suflet care, întinzând degetul, ar fi putut atinge un adevăr palpabil, neînvăluit de ura pătimașă, țesută cu iscusință de societate.

Care este cel mai mare păcat al omenirii? Că uită de unde a plecat. Că încearcă în permanență să își uite originile din care izvorăște doar bunătatea, onestitatea și iubirea. Că nu pierde niciodată ocazia să picure vrajbă în ape limpezi… Să ucidă o pasăre cântătoare.

Juriul de John Grisham

Dacă ne uităm în Dicționarul explicativ al limbii române la cuvântul „sistem”, vom regăsi, printre altele, următoarea explicație: ansamblu de elemente dependente între ele și formând un întreg organizat, care face ca o activitate practică să funcționeze potrivit scopului urmărit. Problema cu sistemele este că, în cazul în care „intră în coliziune” cu elemente exterioare, scopul inițial nu mai este atins.

Potrivit sistemului american, în anumite cazuri, dreptatea se face de către juriu, nu de către judecător. Juriul este format din mai multe persoane, cetățeni ai statului respectiv, aleși aleatoriu, deci indiferent de profesia sau studiile pe care le au. Fiecare ar trebui ca, măcar o dată în viață, să fie ales pentru a îndeplini această îndatorire civică, chiar dacă este vorba despre un proces cu miză de milioane de dolari, în care sunt implicate companii de tutun cu cifre de afaceri foarte mari, așa cum aflăm din cartea Juriul de John Grisham.

sursa: static.guim.co.uk

Sistemul este creat astfel încât să funcționeze. Atât timp cât funcționează, este considerat perfect pentru scopul urmărit. Echilibrul este atins de fiecare dată, căci tocmai aceasta este și ideea de la care se pornește în elaborarea sa. În acest sistem, justiția este realizată de către oamenii de rând. Rațiunea? Aceștia nu au niciun interes să favorizeze pe vreuna dintre părți. De asemenea, să atragi o persoană de partea ta… să zicem că ai reuși, dar este destul de dificil să încerci să influențezi un întreg juriu.

Romanul debutează cu un început de proces obișnuit. Nimic nu pare nelalocul său, nimic nu impresionează. Companiile de tutun sunt acuzate că folosesc cu bună știință substanțe care să creeze dependență, conducând astfel la moartea fumătorilor. Juriul este ales, sistemul funcționează, procesul se pune în mișcare.

sursa: libris.ro

Și, totuși, ce se întâmplă atunci când chiar și un sistem considerat imbatabil se dovedește a avea fisuri? Se creează haos, echilibrul este zdruncinat din rădăcini. Pe parcursul procesului, misterele încep să apară. Juriul nu mai pare să aibă comportamentul neutru, obiectiv, pe care societatea îl așteaptă de la el. Membrii săi ajung să fie ținuți sub „sechestru”, pentru a se evita orice fel de manipulare la care ar putea fi supus. Sistemul se prăbușește sub ochii tăi.

Cartea te ține în suspans, în ciuda subiectului său cu accente juridice. Fiecare pas al personajelor îl vei urmări cu sufletul la gură. Stilul lui Grisham nu are cum să nu te acapareze. Și, pe măsură ce înaintezi și descoperi mai multe secrete, realizezi că nimic nu este invincibil. Nici măcar un sistem gândit de oameni specializați, structurat și utilizat pe parcursul mai multor decenii. Nici măcar perfecțiunea.