De la capăt

Nu știu cum  să îi mai vorbesc. Nu știu cum să mă mai comport. Mă pierd de fiecare dată, plec la drum cu o idee, și pe parcurs se rupe firul, se distruge orice fel de conexiune, se dărâmă și gândurile, mă dărâm și eu. Vreau mereu să fie bine, să fim bine, și cumva nu reușim. Pur și simplu nu mai reușim. Începe de fiecare dată natural, și se termină haotic, cu fulgere și tunete…care, mă rog, fac parte tot din natura…așa ar spune el. Dar nu mai știm să comunicăm, să ne înțelegem, să ne vorbim, să ne privim. De fiecare dată apare un mic lucru, un mic incident, o mică vorbă aruncată fără intenție care rănește, un mic gest insesizabil pentru unul, dar dezastruos pentru celălalt. Ne consumăm unul pe altul, ne devorăm, ne epuizăm energia, urlăm, aruncăm, trântim uși, plângem, lovim pereți, podele, mese.

De ce? De ce? De ce?

Obișnuiam să fim una și aceeași persoană, dar poate asta este de fapt problema, ne-am transformat într-un singur corp și acum nu mai avem loc în el, ne zbatem, e o luptă, cineva trebuie să învingă și să își recupereze identitatea. Cine mai sunt? Cine am fost? În ce moment m-am pierdut pe mine, în ce moment te-am pierdut? Nu mai țin socoteala, am uitat să mai număr zilele, momentele de agonie, clipele scurte de claritate și pace, revenirea la furtună. Nu mai știu să te am, nu mai știu să fiu fără tine, nu concep să te pierd, nu mai am loc în plămâni pentru aer, pentru că te-am respirat doar pe tine. Ești și nu ești, vreau și nu vreau să fii. Din doi ne-am făcut unul și din unul un milion, și acum trebuie să caut peste tot în lume bucăți aruncate din noi, pentru că la un moment dat am făcut implozie și ne-am împrăștiat fără sens, fără să ținem cont de timp și spațiu.

E toxic, fugi, fugi, fugi.

Fug în întuneric, cad, înot în smoală, mă arde până când nu mai simt nimic, țip, mă aud în ecou, e surd, nu mă mai aud deloc, nu se mai propagă sunete. E disperare, durere, lipsă, inutilitate, sunt lacrimi, sunt momente ucise, sunt urme de sânge, fire de păr, buze roase,  mâini tremurânde, corpuri goale și vulnerabile, răni, cicatrici, unghii înfipte în carne vie, carne moartă, carne inerta. Ah, ce frumos e să iubești. Ce frumoasă e suferința, în mizeria ei, în cădere, cum te poate izbi de pământ, cum te dărâmă, cum te aruncă, iar și iar, în brațele iadului, numai ca să îți dea înapoi câteva clipe de viață, ca să îți amintești, ca să te încânți. Cum te poate dezbrăca de tot ce aveai, lăsându-te mic, cu vene și artere prin care curge doar Nimic.

Te rog, oprește-o, oprește-o, oprește-o.

S-a oprit. M-am ridicat. E lumină, acum văd iar, dar pe el nu îl mai văd, deci oare mai are rost să văd? Începe din nou, dar totuși simt că nu s-a terminat. Și totuși…s-a terminat. Mă ridic în sfârșit de pe pământul rece, dar simt că trebuie să calc pe ceva diform ca să am echilibru…e cadavrul nostru.

De la capăt.