Nu pot să renunț la el!

Pentru că nu știu să fiu eu fără el, pentru că el e jumătatea mea și dacă dispare, chiar și pentru o clipă, chiar și dacă îmi imaginez, mă simt dintr-o dată pustie, neîmplinită, simt că mi se taie respirația și mă cuprinde un sentiment de moarte iminentă. Pentru că doar el mă cunoaște, pentru că am impresia că nu o să mai vrea nimeni să mă știe exact așa cum sunt, pentru că el îmi dă motivația și tot el mi-o ia, pentru că nu pot să concep să îl știu departe. Pentru că nu aș fi în stare să mai interacționez așa cu altcineva, pentru că nu mai știu cum se face, pentru că nu aș mai putea fi la fel de naturală cu nimeni, pentru că nu o să mă accepte cineva la fel cum o face el.

Am nimerit ceva? Te regăsești și tu, sau ai propriile motive, mai personale, mai importante, mai profunde? Te-ai gandit cel puțin o dată să pleci, să îți vezi de viață, ai luat în considerare că poate ești blocată într-o relație toxică și că nu e sănătos să mai continui, dar totuși e ceva, imposibil de articulat prin cuvinte poate, care te ține încă acolo? Nu poți să renunți la el oricât de mult ai încerca, cu fiecare pas pe care îl faci în spate ajungi cumva să te afunzi , de fapt te trezești că ai înaintat și mai mult. Te îndepărtezi, spui stop, după care cedezi din nou, o iei de la capăt, și toată munca pe care ai depus-o până atunci se dizolvă într-o secundă. Rațiunea îți spune nu, dar instinctul te cheamă iar și iar.

leaving-you

Nu poți să explici prin cuvinte de ce, îți dai seama în sinea ta că nu există, de fapt, nicio explicație logică, adevărul e că nu te mai ține nimic legată de el, nimic nu mai funcționează, de fapt. El e rece, nu îți mai acordă aceeași atenție, a început chiar să te trateze cu indiferență, a devenit mai cinic și acid, îți critică fiecare mișcare, te avertizează mai mult sau mai puțin subtil că oricum nu o să-ți mai găsești pe altcineva, că ai tras lozul norocos și ți-a trecut vremea, nu mai există armonie, decât țipete, săgeți veninoase și replici dureroase. Au devenit atât de rare momentele de fericire, încât trăiești numai din nostalgia trecutului…,,dar am fost atât de fericiți împreună, sigur putem reveni la asta, sigur am greșit eu cu ceva, de fapt, și se mai pot îndrepta lucrurile”.

untitled

                Ai impresia că faci un sacrificiu în numele iubirii? Crezi că el e sufletul tău pereche și dacă dispare o să duci o viață nefericită și o să sfârșești singură și cu zece pisici? Respiră adânc, șterge-ți lacrimile și deschide ochii. Nu e iubire, e zonă de confort, nu e iubire, e frică, nu e iubire, e vină, nu e iubire, e obsesie.  Nu trebuie să îți fie rușine, nu te va judeca nimeni, e perfect natural,  nu ești prima și nici ultima persoană care să intre în această capcană, nu ești singura care se luptă, suntem aici pentru tine. Știu că e greu să accepți, dar odată ce se termină, pur și simplu…se termină. Nu există ,,de la capăt”, nu e ceva ce poți învia, cel puțin nu cu el, da, e normal să ai dubii, nimic nu e perfect vreodată, dar uneori trebuie să știi să spui stop. A trecut prea mult timp, ai risipit mult prea multă energie, ai investit în van, ai impresia că pierzi tot, dar din punctul acesta nu faci decât să te pierzi pe tine ușor, ușor.  Nu mai sunt decât câteva miliarde de oameni acolo…Nu există trenul iubirii, decât o gară imensă cu zeci de trenuri care demarează în fiecare moment. O să dureze ceva, o să doară, o să vrei să te întorci, o să doară iar, dar după un timp o să se facă lumină și o să-ți dai seama că te-ai vindecat.

                Pentru fiecare început există un sfârșit, la fel cum pentru fiecare sfârșit există un început. Știu că pare ireal, dar poți să începi o nouă viață, chiar din clipa asta. Tot ce trebuie să faci e să accepți, să nu te mai minți pe tine. Adevărul e incredibil de dureros, dar până la urmă, durerea ne amintește că suntem în viață, și ce e viața până la urmă dacă o trăim în negare și ascunși?

Tu cum treci peste?

Prietenii te dezamăgesc, porți încă pică pe ai tăi pentru greșelile pe care le-au făcut când erai mic, iubirile durează atât de puțin încât nici n-ai timp să începi să iubești.

Cu toții avem o nevoie fundamentală și aceea este realizarea de conexiuni. Relațiile pe care le stabilim sunt cele mai ne fac să funcționăm. Dacă nu mă crezi pe cuvânt probabil să ți-ai reprimat atât de tare acest sentiment, probabil că ești atât de rânit și de frustrat, probabil că trăiești într-o negare atât de puternică, probabil că îți declari atât de des că îți e bine singur, încât orice încercare a mea de a te convinge că fericirea, împlinirea și liniștea vin și din conexiuni, va eșua lamentabil.

E vina lor

Pentru toți cei care simțim invariabil durerea unei deconexiuni, am să vorbesc mai departe. Pentru că e atât de puternică dorința de a te conecta cu cineva, de a te expune complet, de a aparține și de a pune bază, încât atunci când se rupe ne poate paraliza emoțional. Apoi încep gândurile iraționale: E vina mea pentru că am fost așa, Nu o să mă accepte nimeni așa cum sunt, Oamenii sunt răi și nimeni nu merită. Urmează, ghiciți ce?

Frica de intimitate și de o nouă conexiune. Ceea ce nu e tocmai corect. Pentru că nu trebuie să fim într-un anumit fel pentru a stabili conexiuni profunde. Din contră, dacă nu suntem noi nu vom reuși să ajungem vreodată la gradul ăla de intimitate. Și există oameni care să te placă pentru ceea ce ești, nu în ciuda a ce ești. Iar oamenii nu sunt răi. (De fapt asta se traduce în Eu sunt rău și pentru că știu de ce sunt eu capabil, generalizez. Dar asta e altă discuție)

E vina noastră

Oricât ar nega în secunda asta majoritatea dintre voi, adevărul este că vedem ceea ce e convenabil în secunda aia să vedem. Vrem să vedem defecte? Vedem defecte. Vrem să vedem calități? Vedem calități. Vrem să vedem că am găsit în sfârșit ceea ce ne doream? E totul numai lapte și miere.

Ne deformăm percepția asupra oamenilor pe care îi întâlnim în funcție de frustrările, nevoile, fricile noastre.

Crezi că femeile sunt niște curve care indiferent de ce ai face tu, te vor înșela? Asta o să vezi în fiecare dintre ele, indiferent ce vor face ele. Pentru că ai niște frustrări, prietenaș.

Crezi că bărbații sunt niște ființe rele care nu te merită? Vei interpreta fiecare mesaj al lor astfel încât să îți demonstrezi.

Crezi că ți-ai găsit în sfârșit un prieten de încredere? Vei nega fiecare semn din care ai putea trage concluzia că lucrurile nu stau chiar așa.

Da…Vedem doar ce vrem să vedem. Și uneori, când ne dorim atât de tare să ne conectăm cu cineva,  vom distorsiona atât de puternic imaginea, îl vom idealiza… iar asta va face deconectarea și mai dificilă. Doar ai pierdut idealul de om, sufletul tău pereche, nu?

E trist că în timp ce unii idealizează, alții ar găsi motive acolo unde nu sunt să saboteze conexiunea, pentru că nu o pot conține. Nu spune nimeni că e ușor.

Înapoi în lumea date-urilor de acum un an

-Nu poți să declari că iubești pe cineva și apoi să dai motivele pentru care o faci. Nu poți spune că iubești pentru că are niște calități. Pentru că dacă iubești calitățile… Cum să-ți spun.. Înseamnă că omul din fața ta poate fi schimbat cu ușurință cu altcineva care are aceleași calități. Nu e ok să vezi oamenii ca pe un tabel cu plusuri și minusuri. Trebuie să-i vezi ca pe un întreg. Pentru că asta îi face unici. Asta înseamnă să iubești cu adevărat. Restul e orgoliu de a avea pe cineva care să…  

Uneori tot ce ai nevoie este o discuție meaningfull într-o cafenea boemă. L-am privit în timp ce mă simțeam total nepregătită. Realizam că are dreptate și că privisem oamenii total greșit în tot acest timp. Mi-am mai comandat o cafea și am încercat să mă gândesc la ceva inteligent de spus, dar a fost unul dintre momentele în care m-am simțit ca o fraudă. Uite că nu sunt atât de profundă și smart cum credeam.

Ai putea spune că filozofia lui face lucrurile mai complicate. Că dacă fiecare om e într-adevăr unic, e și mai greu să renunți la el. Dar cred că privind oamenii astfel, reușești cumva să scapi de paradoxul idealizare-subestimare. Da, oamenii sunt unici în felul lor. Iar asta e extraordinar.

Doar că uneori locul lor nu e lângă tine. Dar e ok, pentru că e un univers plin de oameni ce abia așteaptă să fie descoperiți. E mai simplu să renunți la oameni atunci când îi vezi așa cum sunt. Dacă îi poți iubi și să te iubească înapoi, e extraordinar. Rămâi acolo.

Dacă nu… Acum e partea în care trebuie să lucrezi cu tine și să alegi: ai curaj să te deschizi, să îți asumi eșecul unei conexiuni care nu merge pentru a trăi din plin viața, sau te închizi în tine și lași frica să te domine? Nimeni nu poate face alegerea în locul tău. În viața reală nu există salvatori și soluții rapide. Oricât de mult am tânji după ele.

Aveți grijă de voi,

Miss Who

Cum m-am dezbrăcat pe internet

Am decis să fiu autentică și vulnerabilă în ceea ce privește această discuție despre măști.  Brusc scrisul a încetat să mai fie o joacă.

Oamenii de afaceri își iau câte un an liber să își reinventeze businessul. După despărțirea de bărbatul 30+ eu mi-am luat aproape 2 ani ca să mă reinventez și mai mult decât atât să descopăr ce e în neregulă cu mine și să repar. Și probabil a fost una dintre cele mai înțelepte decizii pe care am luat-o vreodată.

Fără un bărbat prin preajmă am avut timp și energie să fiu atentă la mine. Și cum n-am mai cheltuit banii pe cadouri pentru el, m-am apucat de terapie. Cumva aveam să o dovedesc.

Față în față cu mine

79711144f6a7fe5e73b5d4372bcea4f0Toată viața mi-am dorit să fiu perfectă. Eu, ca și mulți dintre voi, aveam o imagine foarte clară a ceea ce trebuia să fiu, conturată de când eram copil. Doar că de multe ori cine trebuie să fim nu coincide cu ce vrem să fim. Atunci apare auto-sabotarea evident inconștientă dar incredibil de naturală și benefică. Urmată la fel de natural de auto-blamare și un sentiment de dezamăgire.

Cu cât săpam mai adânc, cu atât deveneam mai conștientă că sunt departe de perfecțiune. Mă îngrozea și-mi venea să fug. Îmi căutam scuze și mă refugiam în amintiri care să mă facă să mă simt confortabil. Aveam zeci de mecanisme de apărare care să mă protejeze de ceea ce vedeam. Începeam să fiu conștientă de ele și să realizez că sunt o fraudă.

Satisfacerea piticilor

Apoi am început să accept. Mi-am urmat fiecare impuls. Mi-am asumat riscuri. Am pierdut prieteni, care erau șocați de comportamentul meu și voiau să mă readucă pe drumul cel bun.. Mi-am îndeplinit visul din copilărie. Am lucrat într-o agenție de publicitate. Când lumea mă întreba de ce fac asta le răspundeam senin: Am un pitic pe creier.  Am rănit oameni și m-am rănit de câteva ori singură. M-am îmbătat prima dată tot atunci. Dacă îmi spunea cineva că nu e ok să fac asta, nu îi stă bine unei femei sau nu pot, mă ambiționam mai tare. M-am oprit din a-i mulțumi pe ceilalți în încercarea de a-mi da seama ce mă mulțumește pe mine.

beautiful-black-and-white-photo-photography-street-woman-favim-com-87800Am avut zeci de first-date-uri. Am ascultat povești. M-am gândit cum aș fi lângă fiecare dintre ei. Unele versiunii mi s-au părut plictisitoare. Altele interesante. Am înțeles (în sfârșit) care e treaba cu sexul. Ca majoritatea populației feminine nu știam să mă bucur de el. Nu îmi urmam instinctele. Nu voiam să admit ce-mi doream. Nu îi înțelegeam implicațiile. Emoționale, psihice, relaționale.

Mi-am formulat concluzii. Care de data aceasta au fost ale mele, nu ale altora. Am învățat din aproape fiecare interacțiune cu ei câte ceva despre mine sau măcar despre viață. Iar asta mi se părea prețios. Timpul mi se părea mai potrivit ca oricând.

Momentul dramatic când am descoperit ce e în neregulă cu mine

În tot procesul astă am avut oamenii lângă mine care mă considerau o cauză pierdută. Îmi spuneau că n-o să pot ieși din cerul asta vicios. Că n-am să mai pot fi vreodată o femeie de casă, dacă m-am obișnuit să ies cu mai mulți bărbați de-o dată. Nu pot să zic că am fost 100% sigură că lucrurile vor sta altfel. Dar simțeam că încep să înțeleg și țineam cu tot sufletul să ajung până la final.

Un exemplu. Am văzut toate fețele infidelității. Am fost amanta care l-a convins pe tip să își ceară iubita de nevastă, precum și amanta care le-a rupt altora relația. Am înșelat și mi-a părut rău uneori. Am înșelat și am dormit incredibil de liniștită alteori. Am fost înșelată și mi-a fugit pământul de sub picioare. Toate sunt variabile și știu ce se întâmplă dacă mergi pe varianta A, B sau C.

I-am văzut răniți, fericiți, veseli, nervoși, frustrați sau obosiți.
Am început să îi înțeleg. Să am răbdare cu ei. Să nu îi mai urăsc, ba chiar să-mi fie teribil de drag de ei. Nu-i mai pedepsesc, nu mai manipulez. Am învățat să mă bucur real de ceea ce îmi ofereau. Fără să mă întreb dacă e de ajuns și de ce nu e mai mult. Dacă nu îmi convenea, plecam. Atât de simplu! Da, pare neimportant. Dar de câte ori ai făcut pe supărata pentru că nu ți-a untitled-black-and-white-portrait-of-a-woman-mainrăspuns sau ai filtrat cu alt bărbat ca să-l pedepsești? Manipulăm pentru că așa am învățat să primim ceea ce vrem. Acum suntem băieți mari și știm să setăm limite, știm ce avem nevoie și cum să cerem. Că doar suntem inteligenți emoțional și fair-play, nu? Am învățat să îmi asum și când să mă opresc. Și crede-mă, n-a fost ușor deloc.

Adevărul este că n-a existat nici un moment dramatic care m-a făcut să mă opresc. Nu-mi aduc aminte când ultimul pitic a fost satisfăcut. Dar îmi amintesc cu exactitate momentul în care am descoperit că eram liniștita de ceva timp. M-am întrebat: Ești sigură că n-ai făcut nicio tâmpenie în ultima lună? Răspunsul a fost cât se poate de natural: Nu.

Pentru că adevărul e că nu mai simt nevoia lor. Nu mă mai simt imperfectă când mă bâlbâi sau mă respinge cineva. Nu mai simt ardoarea aia teribilă de a demonstra că sunt perfectă. Nu mai ies cu bărbați și le spun: Eu sunt fucked up, nu mă implic în relații sau nu mă mai mulez în funcție de ce mi se pare că îți doresc ei. În schimb am început să fiu mai fair play ca oricând.

Niciodată nu m-am apreciat și m-am iubit mai mult. Îmi sunt dragi imperfecțiunile mele. Mă fac umană. Iar când apare un gând irațional știu de unde vine și ce înseamnă. Am învățat să îl gestionez astfel încât nimeni să n-aibă de suferit: nici eu și nici ei.

Morala poveștii?

Încă mai am mecanisme de apărare. Doar că acum sunt conștientă de ele. Nu sunt patologice, sunt cât se poate de naturale. Dar dacă vrei să mă dezbrac de mască, să renunț la ele… trebuie să faci același lucru. Dar merită. Pentru că dincolo de ele sunt eu, cea autentică. Și jur că n-am văzut vreodată ceva mai frumos.

Iar dacă am vreodată nevoie de confirmări știu unde să le caut. Pentru că încă am nevoie.  Nu în paturi străine, ci în sufletele prietenilor mei care m-au văzut de zeci de ori fără mască, motiv pentru care îi cred când îmi spun că sunt curajoasă și am toate motivele să fiu mândră de mine. Când îmi spun că sunt mai mult decât am sperat să fiu.

girl_590

 

Aveți grijă de voi,

MissWho

Cum m-am îndrăgostit de măștile lui D.

Arta conversației

Cu D. totul a fost imprevizibil și vulcanic, un fenomen al naturii pe care nu ai cum să îl suspectezi, indiferent de  cât de avansată ar fi tehnologia pe care o deții și care îți tulbură instant și brutal traiectoria. Nu aveam de gând să îi spun mai mult de două replici, pentru că erau suficiente ca să îmi îi adresez o întrebare complet pragmatică la care se întâmpla să aibă răspunsul. Fără niciun motiv, dintr-o dată, propozițiile scurte s-au transformat în fraze, paragrafe,  idei, în dialog. D. este, cu siguranță, omul cuvintelor, un adevărat artist care își mânuiește cu măiestrie uneltele și creează capodopere. Am fost atât de captivată încât a părut că am aterizat într-o buclă atemporală, iar când mi-am revenit am realizat că au trecut 5 ore în care am vorbit cu un străin despre nimic. Chimia verbală a fost primul indicator al substanței pe care o intuiam în D., primul factor de mister și primul impuls. A fost, de asemenea, și prima mască. D. ar putea să vorbească ore, zile, vieți, despre lucruri, să te facă și pe tine să faci același lucru, fără să se dea de gol vreo clipă că informația pe care o dezvăluie, de fapt, despre el, este egală cu zero. D. știe să pună întrebări, știe să facă totul despre tine ca să nu cumva să se ajungă la el. D. este e un zeu al cuvintelor pentru că fără ele nu ar putea trăi, pentru că ele îi construiesc zidul pe care îl folosește ca să se izoleze.  M-am îndrăgostit de cuvintele lui D., fără să mă îndrăgostesc de fapt de el, pentru că el stătea în permanență ascuns în spatele lor și nu aveam cum să-i văd vreodată adevăratul chip.

Deschiderea

                ,,Eu sunt ca o carte deschisă. Tot ce trebuie să faci este să știi să citești”

Așa spunea D. despre el, susținea cu tărie că el nu are secrete, că oferă transparență completă, atâta timp cât știai să pui întrebările potrivite. D. este un om popular tocmai pentru că oamenii îl percep ca fiind atât de deschis. Uite-l cât de ușor își asumă defectele și calitățile, cât de onest vorbește despre el, fără perdea chiar, se gândesc  ei. Lumea îl place pe D. pentru că spune totul cu atâta lejeritate.Sigur că o face, nu s-a sfiit să îmi spună câte relații a avut, ce s-a întâmplat în fiecare, nu l-a deranjat să îmi spună complexele lui,  nu i-a fost teamă să mă critice, să se autocritice.  D. atrage prin această viziune atât de clară asupra lumii, nu îți vine să crezi că un om e atât de conștient de propria persoană și de realitatea care îl înconjoară. El îți spune tot, dar tu ești unicul responsabil de interpretare, nu o să fii în niciun moment ghidat. Îți oferă informația brută, nu te ajută să o și procesezi. Nu îți spune cum s-a simțit vreodată, cum l-au influentat experiențele, ce gândește acum, ce vrea cu adevărat, de ce îi e frică și ce poți să faci ca să îl liniștești, cum ajunge să fie deprimat și cum să te comporți cu el când e așa, cum să îi pătrunzi în spațiu.

                                                            ,,I have issues. Big issues”

Când mi-a spus asta prima oară, i-am replicat senin că nu-mi pasă, pentru că vedeam lumină, nu știam că e doar o iluzie optică și de fapt ascundea numai întuneric. M-am îndrăgostit de cărarea complet accesibilă pe care o deschidea D., fără să ajung să străbat adevăratul labirint prin care se ajungea la bine protejatul,  adevărat drum.

Talentul relațional

    ,,Eu nu înțeleg de ce oamenii cred că sunt extrovertit. Sunt al naibii de introvertit, numai că                                                                       sunt un introvertit social”

D. mi-am mărturisit asta într-un moment tipic lui în care se simțea neînțeles. D. trăia cu credința că nu poate fi niciodată complet descifrat. El e genul de om pe care toată lumea îl știe dar nimeni nu îl cunoaște,de fapt. Râde cu oricine, face oamenii să se simtă la locul lor, aduce atmosfera, o întreține, o amplifică, te face să te simți integrat. Totul decurge cu o fluență absolută atâta timp cât nu îi pătrunzi în spațiul privat și te limitezi la a fi amic de circumstanță sau pură cunoștință. Totul e, până atunci, o glumă, și ca atare poate fi trăită cu maximă naturalețe. În momentul în care te apropii, cât de puțin, jocul de lumini se sfârșește, gălăgia și agitația se transformă în liniște de mormânt, dinamismul se face static, se trage brusc cortina. Gata spectacolul, gata interacțiunea, gata tu și eu, eu și tu. Am dus pluralul prea repede în ecuație, hai să revenim la singularul plin de confort și certitudini. D. vine în viața ta și tu îi faci loc, pășiți împreună alert unul spre altul, dar apoi el se sperie, te vede din ce în ce mai bine, de la distanță, ce-i drept, în ceață, dar apoi se alarmează și decide că a fost de ajuns. Înapoi, stop cadru. M-am îndrăgostit de știința relaționării umane în care e D. un fin cunoscător, fără să îmi dau seama că a studiat-o atât de în detaliu încât știe pe de rost distanțele pe care îți permite să le parcurgi, fiind perfect capabil și dispus să îți apese pedala de frână în momentul considerat de el potrivit

anonymous-maskD.are un raft plin de măști, una mai colorată și mai migălos fabricată decât cealaltă. D. e foarte atașat de măștile lui, le consideră parte din viața lui, îl definesc, îl fac să fie cine e în ochii celorlalți, iar ceilalți contează. Până la urmă, realitatea este ce văd oamenii,  și noi facem parte din ea. Dar noi oare știm cine suntem? Oare nu e obositor să ajungi în fața oglinzii și să nu mai ai acces la raft pentru  o scurtă clipă în care ești forțat să o lași să te privească? Și eu am măști, și alții se îndrăgostesc de ele. Și tu ai măști, și cineva s-a îndrăgostit de ele.