Confesiunile unui gâscan

Pe vremea când eram un biet boboc, visând ca într-o zi să încep să am pene şi nu puf, să am gâtul lung şi să învăţ să sâsăi ca un gâscan adevărat pentru un George care să fie numai al meu, aşa cum mi-am imaginat eu întotdeauna că va fi, eram geloasă. Eram geloasă pentru că eram un mic boboc, fără pene, fără George, fără membrana interdigitală încă formată. Şi ca un boboc ce eram, fără pene doar cu puf, îmi îl priveam pe George şi pe Gâscan, ca un mic stalker, timid dar piceput.

Dar într-o zi mi-am întors fundul meu de boboc fără pene doar cu puf, în cealaltă direcţie si am făcut ochii mari. Şi atunci am vâzut şi am silabisit ca în desenele animate Geoooorrgeee. Şi în timp ce alergam spre el, cumva, pe la jumatea drumului mi-au crescut pene şi m-am înălţat, astfel încât, o dată ajunsă în braţele lui de George, eram un Gâscan adevărat cu pene adevărate. Şi atunci am încetat să fiu geloasă. Am început să mă plimb cu mersul meu de gâscan şi să sâsâi fericită tutuor.

Până când într-o zi când am simţit nevoia să sâsâi pe un ton nu foarte prietenos. Aceea a fost ziua când am putut să fac diferenţa între gelozie şi invidie. Gelozia e pentru bobocii mici. Invidia e pentru gâscanii cu aşteptări măreţe mi-am spus eu pe un ton inteligent. Pentru că vezi tu, am devenit gâscan lângă George, însă George a fost George decând e el George şi de când se ştie. Şi poate şi-a bâgat nasul în penele altui gâscan şi poate l-a îmbrăţişat şi poate chiar i-a spus că îl iubeşte. Şi nu e vina lui George, e vina timpului care a inversat programările. Dacă m-ar fi pus pe mine la ora 2, ar fi ştiut că nu mai e loc pentru nici un alt gâscan şi George ar fi fost mai odihnit.

Dar nu. Aşa că stau aici, ca un gâscan cu pene moi şi cu membrană interdigitală şi mă gândesc. La bobocii în care mă regăsesc şi la care nu pot sâsâi, pentru că nu-mi permite postura şi la gâscanii ce au lipăit pe lângă George. Şi nu pot să fiu invidioasă pe ei. Pentru că ziua în care voi înceta să mai fiu, va fi ziua în care aş accepta un alt George în viaţa mea. Şi nu vreau asta. Îmi mare parte, pentu că George al III lea era nebun.

Exagerând…

Uneori nu vrem pur şi simplu să acceptăm realitatea. Uneori întoarcem privirea de la lucrurile despre care ştim că sunt adevărate, doar pentru a le evita la un moment dat. Uneori nu vrem să admitem faţă de noi înşine,în intimitatea propriei noastre minţi şi în singurătatea propriul nostru corp, că un lucru se întâmplă. Uneori îi urâm pe cei care vin să ne spună adevărul. Pentru că exagerează.

Tot ce este peste puterea noastră de înţelegere, peste imaginaţie, peste aşteptări sau peste principiile noaste, sunt exagerări. Tot ce mintea noastră indobitocită de nişte aşteptări de la viaţa de zi cu zi, e o exagerare care nu îşi are rostul.

Dar uneori, cum vedem noi lucrurile şi cum sunt ele de fapt, nu sunt turnurile gemene. Şi dacă, prin absurd, unul dintre ele ar trebui să se prăguşească, sigur nu va fi cel reprezentând viaţa reală. Pentru că mintea noastră are acest mecanim ciudat de a fi subiectivă, într-o subiectivitate atât de diferită încât am fi surprinşi dacă am putea să ne fim în mintea altor oameni. Şi nu numai să ne privim pe noi, cât să ştim întreaga lor percepţie despre lume, despre creioane sau despre culori.

Şi câteodată refuz să cred că ceea ce pentru mine este un roşu strălucitor perfect, pentru tine este un roz pal. Pentru că avem celule diferite. Şi nu putem fi compatibili unul cu celălalt niciodată, indiferent cum te numeşti sau de ce sex ai. Pentru că avem nuanţe diferite pentru culori, cuvinte şi viaţă. Şi desigur te pot lua aşa cum eşti, dar vei avea nevoie de ajustare. Şi nu ştiu dacă vei accepta realitatea şi te vei conforma sau dacă ai avea puterea de a o înfrunta cu capul sus şi cu riscul de a mă pierde. Pentru că exagerările despre care nu mai credem că sunt exagerări, reprezintă contractul încheiat cu viaţa pentru compromisuri.