Drama din Colectiv ne-a invadat Universul

12200846_1193708600646290_449932367_n

Acum două seri am ieșit cu prietenii mei cei mai buni la un pub din Regie, costumați, cu două beri la bord, super entuziasmați, tot tacâmul, că doar e Halloween. Jur că nu suntem nici sataniști, nici păcătoșii pământului, nu suntem proști, nici needucați, că dă-o-n Doamne iartă-mă doar suntem studenți la Medicină și Poli, avem un întreg viitor strălucit în fața ochilor. Dar așa ne place nouă,  să ne mai destrăbălăm din când în când, să uităm de tratatul de 500 de pagini care ne așteaptă la cămin sau de codul cu o mie de erori, să ne luăm în brațe, să țopăim  și să ne urle muzica în urechi. Suntem copii buni și ne place viața. Nu ne-ar trece nici măcar o secundă prin cap că am plănuit o săptămână despre cum o să ne îmbrăcăm mișto, o să ajungem acolo și o să ne urcăm pe mese și apoi, brusc, fără nici cea mai mică înștiințare, o să vedem moartea cu ochii.

Nimeni nu se gândește la așa ceva, cum probabil nu le-a trecut prin cap nici tinerilor care au fost aseară în Colectiv. Mă trec toți fiorii când îmi dau seama că PUTEAM SĂ FIM NOI. Aceiași prieteni fără de care viața mea ar fi goală, fără de care nu aș mai avea motive să râd isteric și să plâng când i se întâmplă unuia dintre noi o dramă romantică. Putea fi oricare dintre noi acolo, putea să primească un telefon de la un altul mai rockeraș și să zică, păi oricum n-am nimic mai bun de făcut, doar e vineri seara, hai bă că vin. Și peste 2 ore, în secundele alea de disperare în care se luptă efectiv pentru a supraviețui, să blesteme momentul în care a luat decizia care i-a costat viața. Puteam să nu stăm acasă vineri pentru că am fost mult prea obosiți după joi, să ne gândim că mai bine ieșim vineri, că o să fie mai multă lume, și apoi să ne caute familia a doua zi printre trupuri lipsite de viață, imposibil de recunoscut.

De dimineață mama m-a sunat disperată, cu toate că știa că o să-mi petrec vinerea în casă. Nu a putut să stea liniștită până când nu s-a asigurat că sunt bine. Nu vreau să știu, nu sunt capabilă să îmi imaginez ce simt acum oamenii care știu că persoanele pe care le iubesc, de care depinde fericirea și integritatea lor psihică, au fost acolo, că acum se chinuie într-o sală de operație sau că viața lor atârnă în câțiva litri de sânge care așteaptă să fie donați. Nu putem decât să încercăm să empatizăm, să ne rugăm pentru ei, să ne rugăm că nu se vor mai întâmpla vreodată astfel de incidente. Să mulțumim că nu am fost acolo, pentru că puteam, și dacă nu, putea să ia foc joi pub-ul din Regie, puteam să fim in Kultur, unde ieșim aproape în fiecare weekend, putea să ia foc Kultur-ul, se putea întâmpla oricând, oriunde. Puteam să fim în sesiune, să învățăm intens la Farmacologie, și puteau să facă un experiment scăpat de sub control alături, la unul din laboratoare. Putea să ia foc toată facultatea, atunci oare ne-ar fi învinuit cineva că nu eram acasă, ce căutam taman la bibliotecă, ne-a prins boala studiatului…?

Nu pot să cred că exisă persoane care au impresia că e o pedeapsă a universului, că lui Dumnezeu nu îi plac petrecerile de Hallowen și că tinerii lipsiți de valori au primit ce au meritat. Sunt destul de convinsă că lui Dumnezeu, dacă există El, nu îi plac teroarea, durerea, chinul, absurdul. Pentru că ce s-a întâmplat aseară e absurd, e grotesc, e de necrezut. Nu există cuvinte care să descrie amploarea tragediei pe care au trăit-o și încă o trăiesc acei oameni. Nu pot să mă gândesc decât la lumea mea mică, lumea mea care e atât de aproape de ce s-a întâmplat, nu mă gândesc decât la zecile de seri în care am ieșit și noi în Centrul Vechi, de zecile de ori în care am luat la rând pub-urile și nu ne-am închipui nici măcar o clipă că am putea pierde pe cineva drag acolo, într-o bună zi, cu atât mai puțin că ni s-ar putea întâmpla nouă.

Nimeni nu merită moartea, oricât de mult ar fi greșit în timpul vieții. Dar oameni care nu au greșit cu nimic, care se văd în fața unei situații fără ieșire, care au ajuns în pragul morții din greșeală, fără să caute pericolul, fără a fi vreun pic teribiliști? Oameni normali, ca mine și ca tine, ca noi toți. E ceva la care ar trebui să ne gândim mai des, mai ales în momente ca astea.

Joaca de-a dominatrix sau cum îmi petrec eu după-amiezile

Una dintre plăcerile existențiale ale vieții mele este să pedepsesc bărbații pentru că sunt misogini. Cum procedez?

Se ia una bucată cea mai scurtă fustă și o bluză nedecoltată, că doar nu suntem din ălea.Intr-o ținută, accentul se pune izolat pentru a stabili diferența între sexy și vulgar. Pantofii sunt întotdeauna înalți, machiajul de bun simț dar eficient și parfumul bun.

Se adaugă un mascul arogant, misogin și eventual plin de bani. Mixăm ingredientele într-un restaurant oarecare și punem la temperatură înaltă, începând din momentul în care ne așezăm geanta pe scaunul de alături.

Undeva, după lansarea comenzii, masculul va încerca să domine discuția, femeia, camera. Întotdeauna ascultăm cu atenție și interesate. Acest aspect este deosebit de important, iar dacă o faci cum trebuie, masculul se va coace mai bine. E drept, uneori vei simți nevoia să îți dai ochii peste cap, să râzi de inepțiile pe care le debitează sau pur și simplu vei dori să îl pleznești, dar nu te panica, răbdarea este o virtute ce se câștigă în timp.

Revenind la masculul care între timp și-a intrat în zona de confort, repetând același discurs pe fundalul căruia au mai răs altele gingaș înainte, deoarece de acum începe partea frumoasă.

Da, exact. A venit momentul să vedem ce-i de capul lui. Așadar, vom scoate din cuptor amestecul, vom presăra discuția cu un subiect inteligent, vom vorbi despre viața noastră profesională, despre pasiuni, despre convingeri și nemulțumiri. Se bagă înapoi în cuptor și se așteaptă.

Dacă încep să îi sclipească ochii, se negociază pentru o a doua rețetă, însă țin să vă spun că de prea puține ori acest lucru va fi posibil. În general, amestecul evoluează către un bărbat încurcat, bâlbâit și frustrat: Cum adică? Ești și frumoasă și inteligentă???

Da! Uite așa! Sunt frumoasă, mi-am ales o profesie grea, am viață socială, pasiuni și mi-am făcut și blog numai din ambiție! Sunt împăcată cu mine și mă simt extrem de capabilă! Ia de aici! Feminism și feminitate într-un ambalaj prietenos.

La final, se plătește nota. Și nu ne pisicim când vine vorba de subiect.

NB: Nu se alege un băiat bun. Cum faceți diferența între un băiat bun și unul rău? Simplu, băieții buni sunt ăia pe care îi respingeți sau îi friendzone-uiți. Iar joaca nu e palpitantă când fault-urile sunt dureroase.

Papusile-de Cristina Nemerovschi

Coperta_Papusile

Am început să citesc ,,Păpușile” prin metrou, ca să treacă timpul mai repede când mergeam spre facultate. A fost, însă, atât de captivantă, încât a doua oară când am deschis-o, acasă, nu am mai lăsat-o din mână. E una din acele cărți savuroase pe care ai vrea să le mai lungești dar îți este pur și simplu imposibil, devine addictive, simți că te-ai contopit cu personajele, devii o extensie a cărții și îți este prea greu să te desprinzi pentru că deja ai ajuns captiv în paginile cărții.

M-am prins din prima că e o carte de dragoste, dar nu e așa cum suntem obișnuiți, cu tipa doll-like care îl întâlnește pe prince charming , au o poveste fantastică de iubire și apoi they live happily ever after. Nu e nimic de genul ăsta, e o iubire controversată, între Dora și Luna, Luna și Dora, una și aceeași persoană, și în același timp persoane foarte diferite. Nu e o poveste despre lesbiene, e o poveste despre doi oameni îndrăgostiți nebunește, nu e fucked up, cum ai fi tentat să judeci la început, ci e firesc, natural, e ceea ce ar trebui să i se întâmple oricui, oricărei persoane în viață.

Dora e ceea ce ar spune unii, clasica adolescentă rebelă, cu issues, are un tată autoritar, o mamă vitregă tânără și cool, și a fost părăsită de mama ei la vârsta de 11 ani. E populară și talentată, apare pe la TV, are trupa ei, e invidiată de fete și adorată de băieți. Viața ei nu e completă, însă, până nu o întâlnește pe Luna, tipa misterioasă cu părul roșu ca focul, spontana, lipsita de inhibiții, nebuna, amuzanta, cinica și perfecta Luna. E love at first sight, e genul de poveste plină de adrenalină, căreia nu îi lipsește nimic, Dora și Luna își clădesc propriul lor univers, dar nu își impun nicio restricție. Sunt mai libere ca niciodată, împreună. Trăiesc intens fiecare clipă, nu își pun întrebări, duc ce ar putea fi luat drept o viață promiscuă, dar de fapt sunt fericite, sunt cele mai fericite persoane de pe fața pământului.

Totul era perfect, până când Dora a luat o serii de decizii care au dus-o într-un punct din care ceva imprevizibil și irevocabil se întâmplă.  Nu a crezut în vreo clipă că se poate întâmpla așa ceva, nu a luat în considerare că se poate spulbera castelul lor dintr-o dată, fără preaviz. Nu credea că se va simți vreodată atât de goală, că își va  piarde sensul vieții într-o zi stupidă de vară, în care ar fi putut face lucrurile altfel, în care, dacă ar fi avut un minim indiciu, ar fi avut-o din nou pe Luna.

,,Păpușile” Cristinei Nemerovschi e o carte care te lasă cu un gust amar, care te sfâșie, dar în același timp, îți dă speranță, te face să realizezi efemeritatea vieții, a oamenilor, te face să apreciezi fiecare moment în care îți este dată șansa să respiri, să iubești, să fii intens. Povestea Dorei și a Lunei  e sublimă, în ea se află esența vieții, dar în viață există și moarte, oricât de mult am încerca să fugim de ea, iar moartea nu își anunță niciodată sosirea, ci distruge brutal orice găsește în cale.

Juriul de John Grisham

Dacă ne uităm în Dicționarul explicativ al limbii române la cuvântul „sistem”, vom regăsi, printre altele, următoarea explicație: ansamblu de elemente dependente între ele și formând un întreg organizat, care face ca o activitate practică să funcționeze potrivit scopului urmărit. Problema cu sistemele este că, în cazul în care „intră în coliziune” cu elemente exterioare, scopul inițial nu mai este atins.

Potrivit sistemului american, în anumite cazuri, dreptatea se face de către juriu, nu de către judecător. Juriul este format din mai multe persoane, cetățeni ai statului respectiv, aleși aleatoriu, deci indiferent de profesia sau studiile pe care le au. Fiecare ar trebui ca, măcar o dată în viață, să fie ales pentru a îndeplini această îndatorire civică, chiar dacă este vorba despre un proces cu miză de milioane de dolari, în care sunt implicate companii de tutun cu cifre de afaceri foarte mari, așa cum aflăm din cartea Juriul de John Grisham.

sursa: static.guim.co.uk
sursa: static.guim.co.uk

Sistemul este creat astfel încât să funcționeze. Atât timp cât funcționează, este considerat perfect pentru scopul urmărit. Echilibrul este atins de fiecare dată, căci tocmai aceasta este și ideea de la care se pornește în elaborarea sa. În acest sistem, justiția este realizată de către oamenii de rând. Rațiunea? Aceștia nu au niciun interes să favorizeze pe vreuna dintre părți. De asemenea, să atragi o persoană de partea ta… să zicem că ai reuși, dar este destul de dificil să încerci să influențezi un întreg juriu.

Romanul debutează cu un început de proces obișnuit. Nimic nu pare nelalocul său, nimic nu impresionează. Companiile de tutun sunt acuzate că folosesc cu bună știință substanțe care să creeze dependență, conducând astfel la moartea fumătorilor. Juriul este ales, sistemul funcționează, procesul se pune în mișcare.

sursa: libris.ro
sursa: libris.ro

Și, totuși, ce se întâmplă atunci când chiar și un sistem considerat imbatabil se dovedește a avea fisuri? Se creează haos, echilibrul este zdruncinat din rădăcini. Pe parcursul procesului, misterele încep să apară. Juriul nu mai pare să aibă comportamentul neutru, obiectiv, pe care societatea îl așteaptă de la el. Membrii săi ajung să fie ținuți sub „sechestru”, pentru a se evita orice fel de manipulare la care ar putea fi supus. Sistemul se prăbușește sub ochii tăi.

Cartea te ține în suspans, în ciuda subiectului său cu accente juridice. Fiecare pas al personajelor îl vei urmări cu sufletul la gură. Stilul lui Grisham nu are cum să nu te acapareze. Și, pe măsură ce înaintezi și descoperi mai multe secrete, realizezi că nimic nu este invincibil. Nici măcar un sistem gândit de oameni specializați, structurat și utilizat pe parcursul mai multor decenii. Nici măcar perfecțiunea.