Perfect adevărat

Acum câteva zile am realizat un lucru curios şi anume: perfect nu are termen de comparaţie; adevărat are.

Vorbim zilnic despre lucrurile perfecte pe care ni le dorim şi cât de perfecţi vrem să fim. Vrem o casă perfectă, în care să gătim perfect, dar numai din când în când, atunci când avem dispoziţia perfectă, iar în restul timpului să gătească menajera perfectă. (şi aici apare subiectivismul perfecţiunii: menajeră perfectă pentru o femeie sau pentru un bărbat?)

Şi voi, oameni ageri veţi spune că perfecţiunea nu există. Şi atunci de ce tindem spre ea? De ce adorăm când ni se spune ai faţa perfectă, eşti iubitul perfect, ai o viaţă perfectă? De ce uneori suntem perfecţi la ceva şi uneori sunt alţii mai perfecţi. Ah, mă scuzaţi. Perfecţiunea nu există. Mă contrazic… hm… ca să vezi.

Şi apoi vine vorba de relaţia perfectă. Şi să nu îmi spuneţi că  nu vreţi asta. Altfel nu ne am mai părăsi unul pe altul ca dobitocii, nu am mai suferi, nu am mai tânji după indivizi efemeri în viaţa noastră. Căutam relaţia perfectă. Pe care o construim cum știm mai bine și mai ales pe bază de încredere.

Se spune că ce nu știi nu te omoară. Se mai spune și că ce nu te omoară, te întărește. Deci unde, în orice fel de relație, familială, colegială, amicală etc etc, ideea de adevăr capătă termeni de comparație? Cu alte cuvinte, e acceptabil să îi spun cuiva un adevăr mai puțin adevărat, pentru a păstra relația dintre noi perfectă?

Când anume adevărul devine prea adevărat? Când începem să alegem adevărul pentru a avea o relație perfectă și renunțăm la intimitate? În favoarea unei intimități în doi, care poate fi perfectă doar atunci când nu ascunde nimic. În teorie.

În practică, adevărul perfect nu poate decât să chinuie uneori persoanele implicate. Și acum să nu-mi spuneți că în relațiile voastre perfecte vreți să fiți chinuiți… (daca răspunsul are tentă sexuală nu sunt interesată de subiect)

Anunțuri

Platon şi ideile lui…

Suferim de iubire neîmplinită. La un moment dat. Şi se spune că iubirea neîmplinită este cea mai frumoasă. Şi ca să nu sune atât de patetic o numesc iubire platonică, folosită, bineînţeles, impersonal pentru că platonimia înseamnă sentiment vicevers. Ori, dacă el o iubeşte şi ea îl iubeşte, de ce să se mai iubească platonic? Să se facă sex.

Aşa că noi numim iubire platonică orice îndrăgosteală plăpândă şi unilaterală. Şi cum spuneam şi mai sus, marii filozofi au apreciat-o ca fiind cea mai frumoasă. (Marii filozofi ştiau să sărute french? Nu ştiu… întreb şi eu). Şi acum intră în acţiune logica mea de pură non-filozoafă care pleacă de la o premisă pe care am să o stabilesc mai jos.

Până atunci stabilim povestea. Ana este îndrăgostită de Alex. Alex nu. Ana nu îi poate spune lui Alex pentru că ştie că l-ar face să se simtă incomod. A trăit asta pe propria piele. E incomod să ştii că prietenii tăi de sex opus sunt îndrăgostiţi de tine. Dar Ana încă îl vrea pe Alex lângă ea, aşa că păstrează secretul. Îl iubeşte pe Alex strict pentru ea şi e fericită aşa, cu atingerile lor rare şi întâmplătoare şi cu cămaşa cumpărată de fosta lui Alex după care, să zice, Alex încă suferă.

Deci, în termeni scurt, prietenia Anei cu Alex este o minciună. Iubirea platonică este clădită pe o minciună şi totodată ea este cea mai frumoasă. Iubirea aia cu acte în regulă se presupune că este sinceră. Filozofii o urăsc. Şi touşi filozofii se laudă cu faptul că ei spun adevărul despre lumea în care trăim.

Iubirea platonică nu are nimic. Iubirea cealaltă are şi acte şi sânge. Nimeni nu e complet nefericit şi mizerabil când suferă platonic, dar când iubirea pe care o dai se presupune că trebuie să se întoarcă în mod egal, şi nu o face pentru că…ei bine… nu ştiu dacă ştiţi dar, suntem diferiţi e trist. Şi e cu frustrări, cu scăderea respectului de sine şi cu gelozie.

Şi când vine vorba de asta nu ştiu să vă spun unde exact e masochismul: la gelozie sau la încrederea oarbă în celălalt? Cred că în dragoste cu totul. Cu cât acordăm mai multă dragoste cu atât suntem mai masochişti. Cu cât încercăm mai tare să ne sincronizam respiraţia cu celălalt, cu cât ne facem mai multe griji cu privire la fericirea celuilalt, cu cât încercăm să punem înainte binele lui înainte de binele nostru, cu cât suntem mai îndrăgostiţi cu atât suntem mai masochişti. Şi uneori ne place… (nu neapărat în sensul sexual, dar fie, pentru cei mai perverşi dintre voi).

Şi nu există masochism în relaţia platonică. Există doar gânduri despre iubiri idilice roz şi pufoase ca un norişor din fetiţele Power Puff.

Dar partea ironica este că nici o iubire cu acte şi cu sânge nu poate începe fără o mică perioadă de iubire platonică. Sau ar trebui să o numesc atracţie platonică?

Bucle

Când vine vorba de sentimente ultima şansă nu e niciodată ultima. Sunt multe ultime şanse. Şi am putea la fel de bine să le numim uităm şi iertăm dar nu e un simplu act de acest gen şi e mai mult un gest de disperare, de poezie ermetică pe care doar sufletul nostru îndobitocit şi orb o poate vedea. Uneori e amuzant şi George râde când ne vede disperarea. Nu contează care George  pentru că toţi se comportă la fel. Ca un balsam ieftin de păr care n-are niciun efect pentru firelele mele, încurcate de altfel, de păr.

Dar cum există mai multe tipuri de balsam pentru păr există şi mai mule tipuri de iubiri alocate unei femei. Pentru păr moale, pentru păr tocit, pentru păr neted sau pentru păr vopsit. Şi nu pare nimic în neregulă în a le amesteca. Pe cine ar deranja par moale şi mătăsos împreună cu bucle perfect definite? Aparent pe mine. Pentru că nu funcţionează.

Dar poate că sunt semne. Poate că-mi poate pica din cer un balsam pentru păr creţ. Viaţa mea e perfectă când folosesc balsamul ăsta. E moale şi miroase frumos şi îmi ţine de cald. Şi nici un alt balsam nu-i va putea face asta părului meu. Şi promit că nu o să-l mai îndrept niciodată. Pentru că e perfect aşa cum e.

Şi n-am nevoie de zsa-zsa-zu-ul lui Carrie  Bradshaw… am nevoie doar de bucle mele perfecte.

Science-fiction valentine, perpetuum mobile şi George

Am un titlu drăguţ care îmi sună ding-ding gen în căpşorul meu frumos: Mulţumirea unei femei este un perpetuum mobile. Ştiţi voi, un mecanism care să funcţioneze la infinit acţionând asupra lui doar o dată. E o idee bună în teorie şi ar aduce omenirii un mare beneficiu. Practic, în încercarea de a-l realiza totul devine un eşec iar calculele fizice dau cu minus. Deci îmi pare rău bărbaţi, trebuie să cedaţi energie şi căldură din când în când sistemului vostru fizic pentru a funcţiona. Ceea ce nu e uşor întotdeauna.

Îmi aduc aminte de o anumită persoană superficială care acum doi anu spunea:

Ok. În primul rând ideea în sine de o zi a îndrăgostiţilor e exrtrem de comercială. Hai să le luăm banii fraierilor care iubesc. Măcar o dată pe an. Pentru că doar astăzi lumea iubeşte. Şi doar azi se demonstrează. În cursul anului ne putem da şi cap în cap. Dar azi nu. What?! 

Am auzit placa aceasta de nenumărate ori. Este o melodie proastă cu rime slabe (gen fire-desire pe care le au toţi pseudo-cântăreţii). Eu însămi o cânt din cânt în fiecare an. De câte ori pot. Prietenele mele o fac cu iubiţii lor şi, pe ascuns, ţopăie în pat fericite de venirea lui SF (citit ca prescurtarea de la Science-fiction) Valentin.

O veche fabulă concluzionează că vulpea care nu ajunge la struguri zice că sunt acri.Aşa suntem şi noi. Să deschizi uşa unui bărbat pe care îl iubeşti (teoretic) şi să îl vezi având în braţe o cutie maaare de bomboane de ciocolată în formă de inimioară şi un trandafir, îmbrăcat drăguţ, mirosind bine, cu un zâmbet sexy dar cu o privire blândă este o TÂMPENIE când nu ai parte de iubire.

Dar când ai, bomboanele sunt mai dulci  şi trandafirii sunt mai parfumaţi de e SF (citit ca prescurtarea de la Science-fiction) Valentin. Deci poate nu suntem superficiale ci doar feminine. Şi vrem o zi specială în care să fim speciali, pentru că suntem idioţi şi nu ştim să profităm mereu de toate zilele şi să le facem speciale.

Şi, cum iubitul meu e evident bărbat, pe care îl confuzez de câte ori am ocazia am decis că îmi voi face singură cadoul de SF (citit ca prescurtarea de la Science-fiction) Valentin. Şi l-am cerut. De George. Şi poate nu îl cheamă George. Dar se simte ca unul…