Nu pot să renunț la el!

Pentru că nu știu să fiu eu fără el, pentru că el e jumătatea mea și dacă dispare, chiar și pentru o clipă, chiar și dacă îmi imaginez, mă simt dintr-o dată pustie, neîmplinită, simt că mi se taie respirația și mă cuprinde un sentiment de moarte iminentă. Pentru că doar el mă cunoaște, pentru că am impresia că nu o să mai vrea nimeni să mă știe exact așa cum sunt, pentru că el îmi dă motivația și tot el mi-o ia, pentru că nu pot să concep să îl știu departe. Pentru că nu aș fi în stare să mai interacționez așa cu altcineva, pentru că nu mai știu cum se face, pentru că nu aș mai putea fi la fel de naturală cu nimeni, pentru că nu o să mă accepte cineva la fel cum o face el.

Am nimerit ceva? Te regăsești și tu, sau ai propriile motive, mai personale, mai importante, mai profunde? Te-ai gandit cel puțin o dată să pleci, să îți vezi de viață, ai luat în considerare că poate ești blocată într-o relație toxică și că nu e sănătos să mai continui, dar totuși e ceva, imposibil de articulat prin cuvinte poate, care te ține încă acolo? Nu poți să renunți la el oricât de mult ai încerca, cu fiecare pas pe care îl faci în spate ajungi cumva să te afunzi , de fapt te trezești că ai înaintat și mai mult. Te îndepărtezi, spui stop, după care cedezi din nou, o iei de la capăt, și toată munca pe care ai depus-o până atunci se dizolvă într-o secundă. Rațiunea îți spune nu, dar instinctul te cheamă iar și iar.

leaving-you

Nu poți să explici prin cuvinte de ce, îți dai seama în sinea ta că nu există, de fapt, nicio explicație logică, adevărul e că nu te mai ține nimic legată de el, nimic nu mai funcționează, de fapt. El e rece, nu îți mai acordă aceeași atenție, a început chiar să te trateze cu indiferență, a devenit mai cinic și acid, îți critică fiecare mișcare, te avertizează mai mult sau mai puțin subtil că oricum nu o să-ți mai găsești pe altcineva, că ai tras lozul norocos și ți-a trecut vremea, nu mai există armonie, decât țipete, săgeți veninoase și replici dureroase. Au devenit atât de rare momentele de fericire, încât trăiești numai din nostalgia trecutului…,,dar am fost atât de fericiți împreună, sigur putem reveni la asta, sigur am greșit eu cu ceva, de fapt, și se mai pot îndrepta lucrurile”.

untitled

                Ai impresia că faci un sacrificiu în numele iubirii? Crezi că el e sufletul tău pereche și dacă dispare o să duci o viață nefericită și o să sfârșești singură și cu zece pisici? Respiră adânc, șterge-ți lacrimile și deschide ochii. Nu e iubire, e zonă de confort, nu e iubire, e frică, nu e iubire, e vină, nu e iubire, e obsesie.  Nu trebuie să îți fie rușine, nu te va judeca nimeni, e perfect natural,  nu ești prima și nici ultima persoană care să intre în această capcană, nu ești singura care se luptă, suntem aici pentru tine. Știu că e greu să accepți, dar odată ce se termină, pur și simplu…se termină. Nu există ,,de la capăt”, nu e ceva ce poți învia, cel puțin nu cu el, da, e normal să ai dubii, nimic nu e perfect vreodată, dar uneori trebuie să știi să spui stop. A trecut prea mult timp, ai risipit mult prea multă energie, ai investit în van, ai impresia că pierzi tot, dar din punctul acesta nu faci decât să te pierzi pe tine ușor, ușor.  Nu mai sunt decât câteva miliarde de oameni acolo…Nu există trenul iubirii, decât o gară imensă cu zeci de trenuri care demarează în fiecare moment. O să dureze ceva, o să doară, o să vrei să te întorci, o să doară iar, dar după un timp o să se facă lumină și o să-ți dai seama că te-ai vindecat.

                Pentru fiecare început există un sfârșit, la fel cum pentru fiecare sfârșit există un început. Știu că pare ireal, dar poți să începi o nouă viață, chiar din clipa asta. Tot ce trebuie să faci e să accepți, să nu te mai minți pe tine. Adevărul e incredibil de dureros, dar până la urmă, durerea ne amintește că suntem în viață, și ce e viața până la urmă dacă o trăim în negare și ascunși?

Anunțuri

Cum m-am îndrăgostit de măștile lui D.

Arta conversației

Cu D. totul a fost imprevizibil și vulcanic, un fenomen al naturii pe care nu ai cum să îl suspectezi, indiferent de  cât de avansată ar fi tehnologia pe care o deții și care îți tulbură instant și brutal traiectoria. Nu aveam de gând să îi spun mai mult de două replici, pentru că erau suficiente ca să îmi îi adresez o întrebare complet pragmatică la care se întâmpla să aibă răspunsul. Fără niciun motiv, dintr-o dată, propozițiile scurte s-au transformat în fraze, paragrafe,  idei, în dialog. D. este, cu siguranță, omul cuvintelor, un adevărat artist care își mânuiește cu măiestrie uneltele și creează capodopere. Am fost atât de captivată încât a părut că am aterizat într-o buclă atemporală, iar când mi-am revenit am realizat că au trecut 5 ore în care am vorbit cu un străin despre nimic. Chimia verbală a fost primul indicator al substanței pe care o intuiam în D., primul factor de mister și primul impuls. A fost, de asemenea, și prima mască. D. ar putea să vorbească ore, zile, vieți, despre lucruri, să te facă și pe tine să faci același lucru, fără să se dea de gol vreo clipă că informația pe care o dezvăluie, de fapt, despre el, este egală cu zero. D. știe să pună întrebări, știe să facă totul despre tine ca să nu cumva să se ajungă la el. D. este e un zeu al cuvintelor pentru că fără ele nu ar putea trăi, pentru că ele îi construiesc zidul pe care îl folosește ca să se izoleze.  M-am îndrăgostit de cuvintele lui D., fără să mă îndrăgostesc de fapt de el, pentru că el stătea în permanență ascuns în spatele lor și nu aveam cum să-i văd vreodată adevăratul chip.

Deschiderea

                ,,Eu sunt ca o carte deschisă. Tot ce trebuie să faci este să știi să citești”

Așa spunea D. despre el, susținea cu tărie că el nu are secrete, că oferă transparență completă, atâta timp cât știai să pui întrebările potrivite. D. este un om popular tocmai pentru că oamenii îl percep ca fiind atât de deschis. Uite-l cât de ușor își asumă defectele și calitățile, cât de onest vorbește despre el, fără perdea chiar, se gândesc  ei. Lumea îl place pe D. pentru că spune totul cu atâta lejeritate.Sigur că o face, nu s-a sfiit să îmi spună câte relații a avut, ce s-a întâmplat în fiecare, nu l-a deranjat să îmi spună complexele lui,  nu i-a fost teamă să mă critice, să se autocritice.  D. atrage prin această viziune atât de clară asupra lumii, nu îți vine să crezi că un om e atât de conștient de propria persoană și de realitatea care îl înconjoară. El îți spune tot, dar tu ești unicul responsabil de interpretare, nu o să fii în niciun moment ghidat. Îți oferă informația brută, nu te ajută să o și procesezi. Nu îți spune cum s-a simțit vreodată, cum l-au influentat experiențele, ce gândește acum, ce vrea cu adevărat, de ce îi e frică și ce poți să faci ca să îl liniștești, cum ajunge să fie deprimat și cum să te comporți cu el când e așa, cum să îi pătrunzi în spațiu.

                                                            ,,I have issues. Big issues”

Când mi-a spus asta prima oară, i-am replicat senin că nu-mi pasă, pentru că vedeam lumină, nu știam că e doar o iluzie optică și de fapt ascundea numai întuneric. M-am îndrăgostit de cărarea complet accesibilă pe care o deschidea D., fără să ajung să străbat adevăratul labirint prin care se ajungea la bine protejatul,  adevărat drum.

Talentul relațional

    ,,Eu nu înțeleg de ce oamenii cred că sunt extrovertit. Sunt al naibii de introvertit, numai că                                                                       sunt un introvertit social”

D. mi-am mărturisit asta într-un moment tipic lui în care se simțea neînțeles. D. trăia cu credința că nu poate fi niciodată complet descifrat. El e genul de om pe care toată lumea îl știe dar nimeni nu îl cunoaște,de fapt. Râde cu oricine, face oamenii să se simtă la locul lor, aduce atmosfera, o întreține, o amplifică, te face să te simți integrat. Totul decurge cu o fluență absolută atâta timp cât nu îi pătrunzi în spațiul privat și te limitezi la a fi amic de circumstanță sau pură cunoștință. Totul e, până atunci, o glumă, și ca atare poate fi trăită cu maximă naturalețe. În momentul în care te apropii, cât de puțin, jocul de lumini se sfârșește, gălăgia și agitația se transformă în liniște de mormânt, dinamismul se face static, se trage brusc cortina. Gata spectacolul, gata interacțiunea, gata tu și eu, eu și tu. Am dus pluralul prea repede în ecuație, hai să revenim la singularul plin de confort și certitudini. D. vine în viața ta și tu îi faci loc, pășiți împreună alert unul spre altul, dar apoi el se sperie, te vede din ce în ce mai bine, de la distanță, ce-i drept, în ceață, dar apoi se alarmează și decide că a fost de ajuns. Înapoi, stop cadru. M-am îndrăgostit de știința relaționării umane în care e D. un fin cunoscător, fără să îmi dau seama că a studiat-o atât de în detaliu încât știe pe de rost distanțele pe care îți permite să le parcurgi, fiind perfect capabil și dispus să îți apese pedala de frână în momentul considerat de el potrivit

anonymous-maskD.are un raft plin de măști, una mai colorată și mai migălos fabricată decât cealaltă. D. e foarte atașat de măștile lui, le consideră parte din viața lui, îl definesc, îl fac să fie cine e în ochii celorlalți, iar ceilalți contează. Până la urmă, realitatea este ce văd oamenii,  și noi facem parte din ea. Dar noi oare știm cine suntem? Oare nu e obositor să ajungi în fața oglinzii și să nu mai ai acces la raft pentru  o scurtă clipă în care ești forțat să o lași să te privească? Și eu am măști, și alții se îndrăgostesc de ele. Și tu ai măști, și cineva s-a îndrăgostit de ele.

Tu esti singur de revelion?

De  câte ori ți s-a întâmplat să te întâlnești cu rude, cunoștințe sau vechi prieteni care să ajungă mai devreme sau mai târziu în cadrul conversației la veșnica întrebare: și, nu ai iubit/ă? De câte ori ai dat același răspuns negativ cu seninătate și ai primit aceeași privire dezamăgită, aproape compătimitoare, eventual completată de o frază formulată în spirit de consolare: ,,nu-i nimic, va veni și vremea ta”?

Trebuie să fi fost amuzant, sau poate de-a dreptul trist și frustrant…iar sunt singur, poate că a avut dreptate mama și la cât sunt de ciudat nimeni nu va sta lângă mine prea mult. Poate că ți-ai sorbit cafeaua cu indiferență și ai trecut fără probleme la următorul subiect, gândindu-te că oricum ești prea tânăr ca să îți asumi responsabilitatea unei relații, sau poate ți-ai ținut respirația și ai numărat în gând până la trei ca să nu plângi, amintindu-ți de ea, pe care o iubești în secret, sau de el, care te-a părăsit acum o săptămână, fără să-ți dea nicio explicație.  Indiferent de situație, oamenii te vor dori implicat emoțional, te vor presa cu întrebări, aluzii, uneori îți vor propune direct diferite personaje, te lasă chiar să alegi, ca și cum ar trebui să găsești rimelul perfect dintr-un catalog de produse cosmetice.

Nu e niciun secret că validarea socială vine pentru cei mai mulți dintre noi în funcție de statutul civil. Singur? Acum depinde…sunt mii de variante, dacă ești femeie pornești  dintr-o poziție defavorizată din prima, trebuie să te grăbești, să fii pe fază, să țintești o ,,partidă bună”, altfel îți trece vremea și s-au spulberat șansele de succes. Nu prea contează dacă ești frumoasă, inteligentă, ambițioasă și realizată profesional, oamenii te vor judeca pentru că ,,nu ai fost în stare să îți găsești pe cineva”. Ca și cum există o perioadă determinată de timp în care preocuparea primordială trebuie să fie vânătoarea aceasta a unui partener ideal, iar în funcție de rezultatul final ți se determină valoarea umană, pe puncte. E din familie bună, punct, se îmbracă bine, punct, câștigă rezonabil, punct, te plimbă prin lume, punct. Sper că v-ați prins că simpla existență a individului vă propulsează pe plus automat, altfel sunteți pe un minus dureros și devastator. Nimeni nu stă să calculeze câte cărți a citit, cât de mult îi place suprarealismul sau de câte ori pe zi se oprește din drum pentru a se gândi la sensul vieții, câte spectacole de teatru a văzut, cât de des te face să râzi sau când te-a făcut ultima oară să plângi, cât de ușor iartă și cât de repede se înfurie. Astea sunt trivialități…cine mai ține cont? Bine că l-ai găsit, ține și cu dinții de el…

Nu vă temeți, nu sunt vizate doar femeile. Presiunea socială este egalitariană și nu ține cont de sex, lovind cu putere în ambele direcții. Bărbații sunt și ei vizați în permanență, li se impune, la nivel subliminal desigur, să fie întotdeauna o dovadă vie de putere, dominanță, li se sugerează că trebuie să își aleagă partenere submisive, bune gospodine dar fără prea multe păreri, au impresia de multe ori că prima venită este cea mai bună, dacă nu chiar unica opțiune. Cumva există o teamă permanentă că vor găsi mult mai greu pe cineva pentru că procesul de cucerire este unul lung și complicat, așa că se mulțumesc ușor, trăind cu frica umilinței : ,,vezi, d-aia ești neînsurat!”

Pe lângă acceptul social pentru care râvnim și pe care nu o să îl obținem niciodată în totalitate dacă nu vom avea o relație, este în joc fericirea personală, pe care o punem constant sub semnul întrebării atunci când suntem singuri. Mulți oameni se așteaptă ca cineva să vină din afară și să arunce pe ei, eventual dintr-o găleată imaginară, cu motivație, echilibru și sens. Poate că o perioadă de timp se vor simți împliniți, după care, odată dispărut obiectul fericirii, golul de dinainte se va așterne pe nesimțite și un val de tristețe le va invada viața până în momentul în care vor găsi o nouă sursă de fericire. Nu îmi dau seama dacă natura umană este cauza, sau pur și simplu ni se insuflă o astfel de credință încă din copilărie, dar mi-aș dori să existe mai mulți oameni care să realizeze că nimeni nu o să îi iubească, nu o să îi prețuiască și în mod cert nu o să îi facă realmente fericiți atâta timp cât ei nu se iubesc și nu sunt fundamental mulțumiți cu ei înșiși. Ne clădim viața pe temelii superficiale, pe gânduri iraționale care, de fapt, nu ne aparțin, ne lăsăm influențați de can-canuri vehiculate în presă, de insistențele bunicii, ale familiei, ale așa-zișilor prieteni, ajungem să uităm de importanța propriei valori și căutăm orbește ceva, pe cineva, fiind convinși că doar așa ne vom întregi. Nu ar fi oare mai simplu să ne descoperim mai întâi pe noi, să atingem o stare de pace internă, să ne conturăm singuri fericirea? Cu siguranță că atunci nu ne vom mai îngrijora nicio secundă de posibilitatea singurătății, pentru că oamenii sunt atrași ca un magnet de cei ce inspiră încredere și bucurie, deci ne va fi imposibil să rămânem vreodată singuri…

Poate va veni ziua în care o să răspundem fără pic de jenă la întrebări de genul: ,,de ce nu ai și tu pe cineva?”, ,,când ai de gând să te stabilești?”, ,,tu ești singur de revelion?!”. O să fim atât de liniștiți și satisfăcuți încât cel ce a pus întrebarea se va simți el jenat, dându-și seama cât de lipsită de sens a fost de la bun început.

fc5ad1ebb7dde2ab02246e245554feb8c41d6fbf13d4ee3005cd99c864c71c47

Poveste de…prietenie

Habar n-am când se împlinesc exact 8 ani de prietenie, nu știu pentru că nu am contorizat în niciun moment, nu am cuantificat prin timp, ci prin momente, și vine o clipă când ți-e imposibil să mai ții șirul crizelor isterice de râs, al revelațiilor nocturne după ore de filosofat despre nimic, al confesiunilor și despicatul firului în o mie, al iluziilor și dezamăgirilor trăite împreună, al mesajelor scrise împreună sau uneori redactate în totalitate de cea care apasă și ,,send,, pentru că persoana în cauză e prea înfricoșată.

Uneori ajungi sa fii prieten cu cineva din pură inerție, e ca și cum ai avea nevoie să mănânci sau să respiri. Sunt acțiuni fundamentale pentru existență, dar le-am integrat în mod inconștient într-o rutină bine pusă la punct, nici măcar nu ne punem problema ca într-o bună zi să nu le mai facem. Mai ai mici sclipiri și îți amintești, exact ca și cum te-ar lovi cineva peste față și ți-ar urla în ureche ,,Trezește-te!”. Ia te uită, suntem prieteni de atâta amar, dar de fapt dulce de timp. Ai intrat în viața mea ca și cum ar fi fost o usă larg deschisă la intrarea în mall și te-ai adâncit așa mult printre culoare încât ai decis, sau poate nici nu ai realizat, că nu vrei să mai pleci. Se spune că oamenii vin și pleacă, dar unii stau atât de bine lipiți, încât par a fi o tumoră care se ancorează de sufletul tău și trăieșc cu tine așa, benign, fără să deranjeze prea mult, o viață întreagă. Vă vedeți amândouă de treabă, dar în același timp împărțiți sursele de hrană, câteva celule comune, faceți și un minim schimb de energie din când în când.

Te unesc lucruri mărunte, o suferință adolescentină pe baza căreia empatizați, o melodie deprimantă pe care o înțelegeți la fel de bine, o carte de dragoste în care vă regăsiți cu personajul principal, un film la care plângeți cu aceeași frecvență și vă consolați la final cu ardoare. Nici nu știi cum ai ajuns de la două discuții triviale la o întreagă dezbatere a scopului omenirii pe pământ, de la persoana pe care nu o înghițeai în școala generală pentru că era rapperița misterioasă și tu erai rockerița sociabilă la prima persoană pe care o suni când ți-e cel mai rău ca să te readucă la viață și prima persoană la care alergi când ți-e cel mai bine ca să îi dai puțin din viața ta. Ți-e greu în retrospectivă să înțelegi cum o personalitate vag întunecată, cu umbre de scepticism și preferință pentru spațiu și intimitate a lasat cu atâta ușurință o persoană ușor invazivă, diabetic de optimisă și idealistă, gălăgioasă, aeriană, să îi pătrundă în cele mai ascunse și glaciale colțuri ale minții, să le tulbure cu atâta energie și veselie. Habar n-ai cum s-au putut înțelege cineva ușor radical în pareri, rezervat și neîncrezător în iubire cu cineva atât de flu-flu, plutitor, care te acaparează din prima clipă și nu-ți dă drumul până nu îți știe și cel mai bine păzit secret, cu credințe de nestrămutat în basme cu feți-frumoși și Ilene Cosânzene. Ajungi să nu mai fii nici tu ce erai, nici ea ce credea că trebuie să fie, vă împrumutați din gânduri și comportamente, rămâneți la fel, dar ajungeți cumva să nu vă mai percepeți atât de diferite, pentru că în sfârșit înțelegeți.

Ea va fi mereu tranșantă și o să-i iubească până când o să-i urască și o sa-i pună iar într-o categorie, tu vei idealiza iubirea și le vei da mereu prezumția de nevinovăție până când vor sfârși prin a fi speciali oricum, indiferent de finalitate. Ea o să concretizeze mereu totul pentru a se asigura de răspuns, tu o să menții constant lucruri la nivel platonic pentru a putea formula întrebări și a răspunde diferit de fiecare dată. Ea o să îi uite, tu o să îi regreți, ea o să îi caute, tu o să îi găsești de nicăieri. În definitiv, o să sperați și o să visați, o să trăiți intens, ca în povești, o să aveți totul și apoi o să vă prăbușiți în neant, o să suferiți și o să vă zbateți, o să urlați de fericire și apoi de frustrare și tristețe, o să vă reveniți și o să o luați de la capăt, dar totul, absolut totul împreună.

Pentru că ea e prietena mea, jumătatea mea, pentru că o detest și o urăsc la intervale de câteva secunde, cu o frecvență ce nu poate fi măsurată, pentru că se rupe ceva în mine când pe ea o doare, pentru că mă întregește când are ce trebuie și găsește echilibrul, pentru că de multe ori nu știu să o ajut, decât să exist neputincios lângă ea, pentru că existăm împreună, pentru că timpul are valoare când îl transform în cifre doar pentru că pot să o număr și pe ea odată cu anii, pentru toate aceste lucruri sunt recunoscătoare, sunt fericită și declar umil că da, viața chiar are sens, are direcție, are o temelie, și poartă numele de prietenie.

f1b2e2fe299ed9b4c08c0fa864bbe5be.jpg