Femei

Cu mâinile lor mici te mangâie pe față.Cu pielea lor fină, se lipesc de tine. Își lasă capul lor mic și frumos pe pieptul tău. Își bagă părul lor moale în fața ta. Cu buzele lor strălucitoare îți spun poveștile pe care vrei să le auzi, și nu le poți auzi din altă parte. Numai de la ele.

Numai ele pot să îți aducă sentimentul acela cum că ai conta. Le protejezi așa cum ai proteja un copil. Dar ele nu sunt copii. Sunt femei. Sunt firave și frumoase și știu cum să își facă loc în sufletul tău.

Nu e mare filozofie. Un zâmbet larg în colțul gurii atunci când ți se pare că nimic nu mai are sens. O privire plină de afecțiune atunci când recunoști în fața lor că nu mai poți, că ești slab, că nu ești suficient de bun, sau că ești prea obosit. Niște cuvinte calde care să te facă să te simți de milioane.

Și apoi, într-o zi, se vor simți pierdute. Și tu vei da lumea peste cap ca să le faci să redevină ființele vesele care se plimbau prin apartamentul tau. Le vei vedea nefericite și vei înnebuni. Pentru că acum, brusc,daca ele sunt nefericite nici tu nu poți fericit. Ai devenit dependent de gesturile alea mici care îți dădeau încredere în tine. Și le vrei înapoi.

Dar ești prost. Și nu ai curaj să spui cu voce tare ca ai nevoie de ele. Nu-ți poți recunoaște ție cât de importantă e prezența lor.

Așa că ele se vor simți neapreciate și triste. Poate chiar urâte, pentru că așa funcționează mintea feminină. Nu vor înțelege de ce nu știi să oferi atât de mult cât ți-au oferit ele. Se vor uita curios la tine și se vor întreba cum de nu-ți dai seama că barbatul ăsta încrezător și fericit care ai devenit, e opera lor de arta.

Și tu vei fi stângaci și niciodată suficient de atent.

Vei rămâne singur. Ca un fraier, întrebându-te ca un copil: Dar ce am făcut?

Și ele vor pleca la altul. Cu tot cu mânuțele lor mici și pielea fină. Cu părul lor moale și capul mic. Până când vor deveni suficient de mature încât să își reducă așteoptările de la un bărbat.

Și planul meu, e să pot sa ofer la fel de mult dar așteptând mai puțin.

Pentru ca bărbații sunt ca în Fiul Risipitor. Și Eva nu era lipsită de personalitate, beib. Era doar o femeie care știa să iubească, să facă sacrificii și să rămână acolo.

 

Post Scriptum. Fiul Risipitor de Radu Tudoran. Nu parabola.

Lumea mea frumoasă

Ante scriptum: Pentru că m-ai acuzat că vorbesc prea multe generalități despre oameni și nu spun nimic despre mine.

Când aveam 14 ani am trăit cu senzația că știu totul despre lume. Purtam pantaloni lălăi cu multe buzunare și hanorace. Și eram fericită. Eram cinică și declaram foarte hotărâtă că n-am să mă căsătoresc niciodată. Ascultam Eminem și eram ferm convinsă că lumea e așa cum mi-am închipuit-o eu.

Am fost în tabără în Iași, și am plecat cu un grup de colege prin oraș. Nu știam niciun loc sau cum ajungem înapoi. Dar nu conta. Pentru că știam atât de multe despre lume, nu? E ciudat cum atunci când ești mic te expui singur la atât de multe riscuri și faci atât de multe prostii.

Apoi l-am cunoscut pe el. I-am dat lumea peste cap. Și mi-am dat seama că nu știu nimic despre nimic.

Am renunțat la pantalonii largi, dar nu și la Eminem.

Când aveam 17 ani, l-am cunoscut pe el. M-am îndrăgostit de el, am renunțat la Eminem, pentru Beatles. Erau mai sofisticați. Mai sensibili. Mi-am cumpărat rochii. L-am iubit cu adevărat. Într-un mod în care sunt convinsă că mulți nu știu să o facă.

Am învățat tot ce vă tot spun de ceva timp pe blog și încă 1000000 de lucruri în plus. (nu știu câte 0-uri am pus dar rețineți ideea de multe).

Când am terminat povestea, eram tot ce voiam să fiu. Eram capabilă de orice, știam asta. Trecusem prin destule, mă maturizasem. Am devenit sensibilă, pentru că el m-a făcut să  văd lumea asa. Îmi imaginam că toți bărbații sunt ca el. Gata să-ți ofere totul. Și am crezut că oamenii sunt ca el. Oameni buni care n-ar răni niciodată din dorința de a fi primii. Orgoliul lui n-a fost niciodată mai presus de ce era nobil.

Și i-am dat lumea peste cap.

Și eram ferm convinsă din nou că știu totul despre viață. Că mă descurc sigură. Ceea ce este valabil. În lumea pe care mi-am imaginat-o eu. Pentru că vezi tu, eu pot orice. Nu mă întreba de unde știu. Pur si simplu știu.

Și stau acum, așteptând să împlinesc 20 de ani, gândidu-mă la lucruri.

Și într-un fel sau altul sunt convinsă că lumea nu e așa cum mi-am imaginat-o eu. Pentru că lumea mea excludea toate mizeriile pe care le-am întâlnit lately.

Și în lumea mea, trebuia să fiu o persoana mai bună. Care n-ar minți și nu ar fi aruncat răutăți gratuite.

Așa că mă întreb, daca eu nu sunt cum credeam că sunt, e posibil ca lumea pe care mi-am imaginat-o să nu fie asa cum am crezut-o?

Categoric da.

Și asta e înfricoșător. Pentru că n-aș vrea să mă schimb. Dacă pot trece prin viață cu gândirea pe care mi-am format-o, mă voi declara un om fericit.

Numai că, trăiesc din nou senzația că lumea nu e așa cum mi-am imaginat-o eu. I was wrong again.

Și l-am cunoscut pe el. Și mi-a dat lumea mea frumoasă peste cap.

Și acum trăiesc în lumea reală. Și nu știu cum să mă întorc înapoi. În locul în care rochiile erau feminine, nu vulgare și în intimitate se asculta jazz. În locul în care oamenii își doreau din tot sufletul să facă alți oameni fericiți. În locul în care oamenii nu se mințeau și își zâmbeau sincer.

Și da, știam că undeva acolo, în afara lumii mele, era o altă lume. Mai rea și mai urătă.

Doar că acum, lucrurile s-au amestecat. Și lumea asta urâtă de care îți vorbesc, și nu înteleg cum de am lăsat-o să fie parte din universul meu,  e lumea pe care nu o cunosc.

Jumătăți de măsură

Dimineață aveam o discuție cu această persoană minunată care mi-a spus: Dintr-o femeie de casă poți să faci o tarfă, dar dintr-o târfă nu poti face femeie de casă…

O femeie trebuie să arate mereu impecabil. Trebuie să aibă mâinile delicate și îngrijite. Trebuie să își accentueze forma perfectă a corpului cu rochii nici prea prea, nici foarte foarte… Trebuie să aibă un mers delicat dar totuși sigur. Trebuie să se pretindă că îi displace teribil când un bărbat întoarce ochii dupa ea pe stradă și îi spune că e frumoasă. Daca e prea încântată va trăda o problemă de încredere ori din acest tablou perfect lipsește neîncrederea.

Un foarte important cineva pentru mine mi-a spus acum vreo 2 saptamani că bărbații vor căuta doar sex. Si ca ideal ar fi să amâni momentul până când ajung să simtă și altceva decât instinct. Un fel de păcălește-i să te iubească.Manipulează-i până se îndrăgostesc și devin blegi, bazându-te pe ce vor mai mult.  O să râdeți dar cineva-ul ăsta era bărbat.

Așa că da. Este necesar să fii o prezență cel puțin plăcută. Să fii femeie…

Dar cu normă întreagă…

 

E vorba aia pe care o tot auzi peste tot ca frumusețea vine din interior. Nu știu dacă e adevărat. Nu știu nici măcar dacă te poți prinde din timp ca această femeie cu aspect plăcut n-are suflet. Dar hai să-ți explic cum înțeleg eu vorba asta.

Acum câțiva ani mă certasem cu prietenul meu. Urma să ne vedem. Mă îmbracasem cu o pereche de blugi și îmi dădusem cu puțin rimel. Mama a intrat în cameră și a zis

Unde te duci îmbrăcată așa? Ia-ți și tu o rochie!

Eee, mai stau acuma de rochii. N-am timp. 

N-ai observat? Când te cerți cu un om îl vezi mai urât. Ba chiar te uiti la el și te întrebi cum ai putut considera vreodată că omul ăla e frumos. Așa că daca te cerți cu cineva, aranjează-te.Și așa pleci din start cu multe minusuri… cum arăți contează. 

 

Revenind.

O femeie trebuie să aibă un suflet bun. Să fie caldă. Trebuie să lumineze camera în care intră. Trebuie să fie înțelegătoare. Dar să nu te mintă. Să îți lărgească orinzontul cu sensibilitatea gândirii ei. Trebuie să zâmbească din tot sufletul și tocmai zâmbetul ala să te liniștească.

O femeie nu pleacă dacă lucrurile devin puțin dificile. Va sta acolo și va munci să repare o situație sau o relație. Pentru că a pus suflet. Pentru ca a avut de unde să puna…

Sigur că va pleca daca e cazul. Pentru că are deminitate și este sensibilă. Și vrea doar să fie fericită. Dar nu ar pune fericirea ei înaintea altora. Pentru că știe că nu i se cuvine totul pe lumea asta. Oricât de frumoasă ar fi…

În rest? Am mai vazut jumătăți de măsură…

 

https://www.youtube.com/watch?v=f0hal73DPLQ

 

Baietii de oras sau post despre sufletul meu

Ante scriptum: Imi pare rau pt faptul ca am declarat ca barbatii sunt naspa si am uitat sa spun ca tu esti exceptia. There!

Azi am realizat, in urma unei discutii cu blonda, ca m-am inselat (da! recunosc) asupra unui aspect important in ceea ce priveste perceptia mea asupra oamenilor. Am trait tot timpul cu impresia ca toti oamenii simt dar unii nu stiu sa se exprime. Am crezut ca doar nu le vine natural sa arate. Ca nu isi gasesc cuvintele. Dar ca sentimentele sunt acolo. Doar nu au cum sa iasa…

Atunci blonda a zis, referindu-se la barbatii, dar conceptul  trebui aplicat indiferent de  sex… a zis „Unii baieti sunt baieti de oras” . Si am sa va explic conceptul.

Sunt unii oameni, care au vazut filme bune. Si care au citit multe carti. Si care au vorbit cu prietenii lor despre cartile pe care le-au citit. Sunt unii oameni care merg la teatru. Si incearca sa scrie poezii. Si care inteleg plimbatul de mana prin parc. Pentru care un sarut inseamna o promisiune, nu ceva lipsit de importanta. Sunt unii oameni care asculta tonul vocii. Si observa ca iti incrucisezi bratele cand te simti singur sau ca iti freci fruntea cu degetele cand iti vine sa plangi. Oameni care fac diferenta intr un zambet din tot sufletul si zambetul ala… de fotografie. Pentru ca stiu sa-l caute in ochi.

Sunt unii oameni care strang bani pentru cadourile de Craciun din septembrie. Care n-ar pleca dintr-o tara straina fara sa-ti ia un breloc. Care stiu ca frumusetea cuiva chiar vine din suflet. Si ca daca nu ai, figura ta, oricat de frumoasa ar fi, e ca de ceara. Nu e nimeni acolo…

Sunt unii oameni care stiu sa faca dragoste. Care stiu sa iubeasca. Care se simt ocazional coplesiti de cat de mult pot iubi. Serios. Ar trebui sa stii. Apasarea aia in piept si senzatia aia de fericire si parca ai plange… si apoi vrei sa razi pentru ca e prostesc sa plangi cand esti fericit. Dar asta e ceea ce simti tu… Si nimeni nu-ti poate lua asta.

Si apoi, mai sunt oamenii de oras. Care sunt… plati emotional. Care nu stiu sa citeasca printre randuri. Care habar nu au despre nuantele lucrurilor si intamplarilor si cuvintelor. Care nici nu-si imagineaza ca ar trebui sa le caute. Care n-ar stii sa-ti inteleaga subtilitatile si sensibilitatea si profunzimea nici daca le-ai da un manual.

Nu sunt oameni rai. Poti iesi la suc cu ei. Poti chiar sa vezi un film. Dar sa fie comedie…

 

Asa ca realizand treaba asta m-am intrebat: Cum pot eu sa am atat de multe trairi, si tu sa nu stii ce inseamna asta? Cum naiba functioneaza Universul asta?

 

Post scriptum:

1. Tu-ul meu impersonal esti un om cu subtilitati.

2. Viata fara subtilitati ar fi groaznica!