Merit?/!

Zilele trecute, un prieten trecea printr-o fază Nu-îmi-merit-prietena gen. Îi explic că are toate calităţiile din lume şi nu are de ce să îşi facă probleme. Sunt convinsă că neîncrederea în sine, e o reacţie alergică la îndrăgosteală. N-am de unde să ştiu. Doar zic. Eu nu sunt niciodată îndrăgostită.

A fost ca un fulger care m-a trăznit. Nu m-a lovit niciodată unul, şi totuşi mi-am imaginat că aşa trebuie să fie. M-au lovit două idei, care mi-au împărţit gândurile.

În primul rând trebuie să stabilim de la început că ni se întâmplă ce merităm. Asta include şi o palmă peste faţă, şi un cadou anonim. Asta include faptul că dacă eşti un misogin dobitoc, al cărui unic cuvânt despre femei este târfă, vei avea parte de mici femeiuşti cu apucători bigame poligame. Nu-mi explic altfel fenomenul, decât prin teoria că există o forţă divină care se distrează al dracu de tare când ne vede atât de impecili.

Revenind. Îi explicam aşadar prietenului meu că o merită pe individă. Dar azi am făcut un lucru pe care el nu îl făcuse. Am întrebat de ce. Desigur că are calităţi. Desigur că şi ea are. Desigur au şi defecte. Nu ştim cum domină caracteristiciile în fiecare din ei, dar răspunsul pur şi simplu nu poate sta în: ne merităm unul pe altul pentru că suntem minunaţi.

Aşa că am analizat problema, generalizând-o.  Merităm pentru că ni se cuvine, sau merităm pentru că am facut ceva în sensul ăsta (adică karma)?

Pentru că dacă stai şi te gândeşti puţin, nimic nu ţi se cuvine; dacă te gândeşti prea mult, cazi în depresie: Banii pe care îi primeşti de la tati, nu sunt ai tăi. Inteligenţa pe care o ai, nu e doar a ta; e cumva ereditară. Iubirea aia cu care eşti învăluit la un moment dat, probabil se datorează calităţiilor pe care le ai (să nu mai vorbim despre faptul că la început e pură atracţie). Aşa că rămâne să crezi în karma: cumpăr cadouri să primesc cadouri; o iubesc ca să mă iubească ş.a.m.d. Dar apoi apare o aroganţă care, nativă sau nu, distruge minunatul clişeu-principiu: bine faci, bine găseşti. De ce? Pentru că eşti şmecher când îţi dai seama că tot ce ai, ai datorită forţelor tale, şi nu datorită repartiţiei făcută de barză. Şi starea de şmechereală nu ai cum să o ţii în tine. Ea se revarsă la suprafaţă. Şi asta e oribil. E groaznic. E frustrant. Pentru că se duce dracu aprecierea pentru chestiile care le avem. Şi în societate, aprecierea e o convenţie prea importantă ca să o dăm dracu.

Aşa că propun următoarea concluzie: Dacă tot suntem şmecheri cu toţii, de ce ne oprim din meritat chestii şi începem, o dată pe zi, să apreciem ce ni se întâmplă. De preferinţă, chestiile care contează. Măcar puţin.

PS: Nu există cuvântul recreant.

post timid şi fără nume

Bine. Acum chiar vreau să scriu un post. Şi o să scriu ceva ce la final o să numesc chestie pentru că nu va putea fi numit post.

Aş putea să vă explic de ce toate lucrurile contează şi totuşi nu pentru toţi şi într-o măsură diferită. Că e o chestie de proporţii. Că s-ar putea să renunţ la chestii pentru că aparent n-am nevoieee, şi apoi să îmi dau seama că într-adevăr contează. Contezi. Nu ştiu dacă pentru mine, cât ai putea conta pentru altcineva. Sau dacă altcineva ar conta cât contez eu. Aşa că nu vă explic asta. Pentru că nu ştiu.

Aş putea să vă povestesc cum învăţ zi de zi să nu mai fiu cinică. Dar s-ar putea să devin totuşi cinică în gândire, când voi încerca să hiperbolizez sentimente şi stări şi lucruri şi oameni, şi voi realiza că devin patetică. Şi pe lângă cinism, voi fi acuzată şi de nebunie. Şi nu ne dorim ăsta. Se presupune că vă e drag de mine.

Pot să vă zic ce am învăţat despre fericire în cei 17 ani. Dar nu e mult. Se rezumă la Poate nu sunt chiar atât de greu de făcut ferictă. Dar e doar o presupunere şi nu o să ştim prea curând. Pentru că se presupune că sunt limitată emoţional, nu? Şi oamenii limitaţi emoţional nu fac alţi oameni fericiţi. Şi dacă nu dai, nu primeşti, nu? Şi atunci nu am ce să vă spun.

Dar încerc. Şi într-o zi poate o să vă spun ceva care să conteze. Şi n-am să fiu cinică. Şi am să vă fac fericiţi. Pe toţi.

 

~post sau "nu vreau să fiu iubită din principiu"

Acesta nu e un post. Şi tot ce am să spun nu este o predică. Sunt doar cuvinte, aşezate într- ordine, cel mai probabil aleatorie, cărora le puteţi da însemnătate. N-am nimic inteligent de spus, nimic să vă dea pe spate. Nimic să vă facă să mai afirmaţi că sunt cea mai inteligentă persoană pe care o cunoaşteţi.

Nu. N-am nimic de zis şi în consecinţă n-am să îi cer scuze cititorului naiv care intră în fiecare zi pe blog, să vadă dacă am scris ceva.  Probabil un singur om. De trei luni de zile. Impresionant. Dar tot nu am să îi cer scuze pentru lipsa mea de cooperare autor-cititor. (Este că M.M. ar adora ultima parte?)

N-am nimic de zis, nu gândesc logic şi nu pot să formulez o frază coerentă. Şi totuşi acum câteva zile m-am trezit şi am spus: Nu vreau să fiu iubită din principiu. Nu e o idee care să revoluţioneze lumea, prin simplu fapt că toate acele idei au apărut în baie, nu în pat. Dar cel mai probabil a revoluţionat lumea mea. Şi lumea mea nu e matematică. Nu o calculez în câţi prieteni am, de câte ori am ieşit cu ei vara asta, câte ţigări am fumat, câte cărţi am citit. Şi de aia, am pretenţia de la mine, să iubesc. Nu din principiu. Nu pentru că e George şi îmi bat capul constant cu el de trei ani şi acum sunt obligată să îl vreau în continuare. Nu pentru că e un keeper. Nu pentru că toată lumea suferă de îndrăgosteală cronică, şi eu trebuie să fiu în rândul lumii, pentru că Whistul se joacă mai bine în 6, decât în 5. Nu pentru că matematic are toate calităţiile din lume. Şi e bun pe foaie. Adică pe un tabel argumente pro/contra pentu care să fie al meu -gen. (Primeşte puncte bonus dacă îl cheama George)

Ci pentru că e urât. E groaznic. Dar are un zâmbet frumos. Şi e prost. Şi naiv. Şi fraier. Dar are intenţii bune. Şi îi observ zi de zi defectele. Şi le ador pe toate. Pentru că principala lui calitate este că mă iubeşte. Şi nu din principiu.

PS: Asta e pentru cititorul meu naiv.

~post sau „nu vreau să fiu iubită din principiu”

Acesta nu e un post. Şi tot ce am să spun nu este o predică. Sunt doar cuvinte, aşezate într- ordine, cel mai probabil aleatorie, cărora le puteţi da însemnătate. N-am nimic inteligent de spus, nimic să vă dea pe spate. Nimic să vă facă să mai afirmaţi că sunt cea mai inteligentă persoană pe care o cunoaşteţi.

Nu. N-am nimic de zis şi în consecinţă n-am să îi cer scuze cititorului naiv care intră în fiecare zi pe blog, să vadă dacă am scris ceva.  Probabil un singur om. De trei luni de zile. Impresionant. Dar tot nu am să îi cer scuze pentru lipsa mea de cooperare autor-cititor. (Este că M.M. ar adora ultima parte?)

N-am nimic de zis, nu gândesc logic şi nu pot să formulez o frază coerentă. Şi totuşi acum câteva zile m-am trezit şi am spus: Nu vreau să fiu iubită din principiu. Nu e o idee care să revoluţioneze lumea, prin simplu fapt că toate acele idei au apărut în baie, nu în pat. Dar cel mai probabil a revoluţionat lumea mea. Şi lumea mea nu e matematică. Nu o calculez în câţi prieteni am, de câte ori am ieşit cu ei vara asta, câte ţigări am fumat, câte cărţi am citit. Şi de aia, am pretenţia de la mine, să iubesc. Nu din principiu. Nu pentru că e George şi îmi bat capul constant cu el de trei ani şi acum sunt obligată să îl vreau în continuare. Nu pentru că e un keeper. Nu pentru că toată lumea suferă de îndrăgosteală cronică, şi eu trebuie să fiu în rândul lumii, pentru că Whistul se joacă mai bine în 6, decât în 5. Nu pentru că matematic are toate calităţiile din lume. Şi e bun pe foaie. Adică pe un tabel argumente pro/contra pentu care să fie al meu -gen. (Primeşte puncte bonus dacă îl cheama George)

Ci pentru că e urât. E groaznic. Dar are un zâmbet frumos. Şi e prost. Şi naiv. Şi fraier. Dar are intenţii bune. Şi îi observ zi de zi defectele. Şi le ador pe toate. Pentru că principala lui calitate este că mă iubeşte. Şi nu din principiu.

PS: Asta e pentru cititorul meu naiv.