Dimineaţă

Dimineaţă mi-a gâdilat ceva ceafa. Mi-am mişcat capul însă am simţit ceva apăsându-mi pieptul.  Nu îmi puteam mişca braţele şi încă îmi era gâdilată ceafa. Am deschis ochii după câteva secunde şi am simţit cum colţurile buzelor mi se ridică, involuntar. Cineva mă ţinea în braţe, puţin cam strâns dar era bine. Avea corpul cald şi îi furam căldura. Ştiam că în rest, ar fi fost frig. Îmi simţeam nasul rece.

N-aveam niciun gând şi nu-mi putea aminti nimic. Nu ştiam lângă cine dorm, dar nu putea fi cineva rău. Aveam un sentiment de siguranţă dată de braţele ălea care mă ţineau strâns. Am închis ochii ştiind că acesta era unul din momentele acelea pe care n-am să mi le pot aminti, pentru că sunt construite din senazaţii, nu din fapte.

O dată ce am închis ochii m-au bombardat o mie de gânduri. George? Nu. Nu putea fi George. El nu ar ştii să ţină aşa frumos în braţe. Mă întorc spre el zâmbind. Nu. Nu e George. E mai bine decât atât.  Mă uit la el preţ de câteva secunde. Are o expresie ciudată pe faţă, când doarme. Îmi bag nasul în obrazul lui. Face o grimasă. Vreau să îl trezesc. Vreau să mă mişc şi să îl pup. Dar mă ţine prea strâns ca să mă pot mişca.

Şi iar mă bombardează gânduri. Şi mă gândesc la George. Şi că el n-ar fi bun să doarmă lângă mine. George e bun doar să plece. Omul ăsta de lângă mine ştie să stea. Şi să mă pupe şi apoi să îşi lipească fruntea de a mea. Şi vreau să îl trezesc. Şi să îi spun că sunt fericită şi că el a contribuit la starea asta. Că nu vreau să mă trezesc lângă altcineva. Că sunt prea puţine lucruri de care sunt sigură şi doar de data asta unul din ele este ce simt. Si vreau să se trezească şi să îi zâmbesc. Şi apoi să îmi zâmbească înapoi, fără să-mi spună nimic.

Neaţa, pisi!

Îi aud vocea şi tresar. Îmi recapitulez în minte ce aveam de spus. Deschid gura şi îmi aud vocea sunând aiurea:

Miaaau!

 

Anunțuri

Cel mai bun post al meu

Ante scriptum:

Mă întreb cât de clişeistic ar suna Viaţa e competiţie. Poate aş putea să fac propoziţia asta să sune mai original dacă aş adăuga un apelativ.

Viaţa e o competiţie, prieteni! Toată lumea e în competiţie cu toată lumea. Şi nu mă refer la nivelul material. Acolo lucrurile sunt evidente şi dezgustătoare: Mami a mea are mai muţi bani decât are mami a ta!  Când o să fiu mare, tati o să îmi cumpere un M.L. negru şi o să fac sex în 3 de 3 ori (evident) pe noapte în timp ce tu o să ai un Megane amarât şi nu o să ai parte de nimic! (pentru că termenul femeie implică superficialitate şi materialism, dar asta e altă discuţie).

Într-o lume în care gândim cu orgoliul înainte de minte şi sentimente,  suntem în competiţie cu oamenii de pe stradă. Trebuie să fim mai bine îmbrăcaţi decât ei. Trebuie să mergem mai drept şi să întoarcă lumea capul după noi. Asta deja înseamnă că devenim dominanţi şi deci competiţia a fost câştigată de noi. Doar că după ce monopolizăm atenţia trecătorilor, ne întâlnim cu prieteni. Ne iubim prietenii, pentru că se presupune, sunt contracte făcute pentru toată viaţa. Şi totuşi de cele mai multe ori, refuzăm să ne bucurăm pentru ei. De ce are succes la fete când este evident mult mai fraier decât mine? (Nu ştiu răspunsul la întrebarea asta deşi am auzit-o de atât de multe ori…)

Ceea ce nu e neapărat rău. Trebuie să evoluăm şi alte chestii de genul, peste care am să trec, pentru că îmi foarte doresc să ajung la partea agresivă.

Suntem excesivi. Suntem dobitoci de excesivi. Nu putem să ieşim din concurs. Nu luăm nicio pauză. Nici măcar pentru pupat. Mi se pare perfect normal. De ce să am un iubit care să pupe mai bine ca mine? De ce să o sun eu dimineaţa când mă trezesc când pot să fac pe inabordabilul şi să o las pe ea să sune prima? Cine o să fie primul care o să se cupleze după ce ne despărţim? Cine are mai multi prieteni de sex opus?

Mai devreme aveam o conversaţie cu un prieten, în care el gândeşte aşa. Eu spun: e relaţie, nu competiţie. Apoi îmi amintesc de George. Evident. Si de întâlnirea cu el de acum câteva zile. Şi mai ales de conversaţie. El spune: Mai ştii când ai zis că într-o relaţie întotdeauna unul iubeşte şi unul se lasă iubit? Aveai dreptate.

Şi n-am putut să nu mă întreb. Aveam? Şi dacă aveam, nu e pur şi simplu oribil? Şi acum că ţi-am spus asta, nu te gândeşti la relaţia ta, şi la cine iubeşte mai mult? Şi nu realizezi că eşti jalnic?

Nu. Pentru că ai ajuns la concluzia că tu eşti ăla iubit. Şi deci te simţi special. Şi eşti un egoist prost şi doar asta contează.

Dacă citeşti asta…

 

Ştii cum erau păpuşile ălea cu cheiţă în spate? Imaginează-ţi că eu sunt o păpuşă iar George este proprietarul meu care învârte cheiţa o dată pe lună, uneori o dată la două, mă ţine de mână să merg, să nu alunec de pe masa de cafea şi mă priveşte dansând. Când se termină cântecul, aproapre de colţul mesei, îmi dă drumul, se ridică şi pleacă, trândind uşa în urma lui. Iar eu, râmân acolo blocată privind covorul şi încercând să calculez cât de mult e până jos. Poate aş putea să sar şi să mă duc după el. Sigur nu şi-a luat geaca pe el iar afară e frig. Poate ar trebui să mă duc eu să i-o pun pe umeri şi apoi să mă întorc cuminte în camera mea, pe măsuţa mea de cafea şi să îl aştept. Dar adevărul e că nu exist. Decât în ochii lui, o dată pe lună, alteori o dată la două. E drept, uneori avem musafiri şi dansez şi pentru ei. Dar cum ar fi posibil să nu păstrez ceva special, un pas deosebit, o graţie mai desăvârşită pentru George? N-am cum.

Uneori e greu. Alteori e şi mai greu. Nu. Uneori e mai uşor. Ba nu. Niciodată nu e uşor. Mereu e greu doar că uneori e foarte greu şi atunci mă gândesc că era mai uşor înainte. Dar mai uşor nu înseamnă uşor. Vorbesc prostii, încerc să scriu un post şi să vă explic că îmi e dor de George, fără să spun asta în mod direct. Vedeţi! E greu.

E greu pentru că unele zile sunt vreau pe măsuţa de cafea a lui George! (Nu în mod pervers, desigur), iar altele sunt Du-te dracu, George! Şi ia si zilele când credeam că eşti bărbatul perfect, cu tine!

Nu-mi amintesc ce purtai în ultima zi când ne-am văzut. Se spune că atunci când eşti îndrăgostit/obsedat de o persoană îi înveţi garderoba. Nu şi eu. Eu nici măcar nu cred că îmi amintesc cum arată faţa ta. Proabil eşti urât. Oricum bărbatul trebuie să fie puţin mai frumos decât dracul, nu? De ce să îmi încarc memoria cu o imagine aşa disgraţioasă? Te-am întrebat atunci cum trece un an. Mi-ai spus că toţi trec la fel aşa că am insistat să îmi spui cum trece orice an. Mi-ai zâmbit superior şi mi-am explicat că distanţa termporară şi fizică nu înseamnă nimic.

Dar eşti un prost pentru că înseamnă ceva.  Înseamnă că mai bine mi-e dor când eşti la 200 000 000 mm de mine, decât când suntem faţă în faţă şi mi se pare că gura ta e prea departe ca să mă întind şi să o sărut. Înseamnă că o să merg pe stradă şi nu o să îmi pese dacă apari din spate sau din faţă. Înseamnă că încep să te uit, şi accept asta.  Şi nu e bine.

Pentru că peste 5 minute voi avea nevoie de o plasă de salvare. De o măsuţă de cafea pe care să mă odihnesc. Şi n-am să ştiu unde să vin. Şi va trebui să o iau de la capăt. Să-ţi găsesc un alt nume şi să-ţi construiesc altă imagine. Şi atunci nu va mai fi greu. Când mă voi întoarce la micul meu prieten imaginar.

Aşa că dacă citeşti asta, caută-mă prin locurile care ţipă numele meu şi dă-mi două palme. Ca să nu te uit definitiv…

 

 

Drept feminin

-Cum să numesc faptul că ai întârziat?

-Drept feminin?

Între sprâncene i-a apărut o cută iar faţa i s-a preschimbat în chipul unui copil îmbufnat:

-Şi dacă întârziam eu un sfert de oră cum se numea?

-Că eşti un fraier prost crescut şi că nu am să îţi mai vorbesc niciodată?

Tonul meu era ironic şi uşor distrat. M-am aşezat pe bancă cu spatele la George care a rămas uimit în picioare cu trupul lipit de zid şi a continuat:
-Şi pentru că ai întârziat nu trebuie să îţi mai vorbesc niciodată?

Am scos un oftat treal:

-Nu. Înseamnă că mă las greu cucerită şi că tu trebuie să mă aştepţi

 

Eu ştiu. Prietena mea blondă ştie. Veriş cea brunetă o ştie. Întrega parte feminină din regatul nostru, o ştie. Făt-Frumos o ştie. Blondul fermecător o ştie. Întreaga populaţie masculină ştie şi înţelege. Nu ştiu care e problema ta… (în afară de mine, vreau să spun).

Aşa că o să îţi explic cum pot eu mai bine. Ceea ce desigur, nu înseamnă foarte bine. Dar ştii tu, dacă ştiam să explic mă faceam profesoară. Revenind.

Eu sunt prinţesă. Sunt mică, frumoasă, fragilă şi trosnesc când mă iei în braţe. Uneori îţi e frică să mă iei în braţe. Atât de fragilă sunt. Şi mă emoţionez repede. Şi plâng. Şi nu vrei să mă vezi plângând. Pentru că sunt doar o fetiţă mică. Şi în ochii unui copil se vede întreaga suferinţă a umanităţii. Tresari imediat ce vezi că am ochii umezi şi că îmi tremură vocea. Nu îţi place chipul meu când e întunecat. Tu ştii doar să cânţi melodia aia cu soare (Vrei soare, soare îţi dau). Urăşti când vezi că un factor extern, mă supără. Urăşti când e prea soare, pentru că sufăr de cald şi totuşi iubeşti nespus frigul, pentru că poţi să mă încălzeşti. Atunci te simţi ca un super-erou, pentru că doar tu poţi proteja acest trup micuţ şi firav. Da… urăşti lucrurile care mă fac să plâng, dar mai mult decât asta, te urăşti pe tine când plâng din cauza ta. Pentru că atunci nu mai poţi fi super-erou. Eşti doar un monstru de care trebuie să fiu protejată. Şi nu ai putea să trăieşti cu gândul că altcineva ar putea să mă protejeze în locul tău, nu?

Aşa că deşi mă analizezi obiectiv, nu mă poţi trata în acelaşi mod. Nu poţi râde pentru că îmi stă părul prost într-o zi, sau pentru că mă împiedic din cinci în cinci paşi. Pentru că mă voi simţi defectă. Şi din nou, vei urî asta.

În schimb, eu pot râde de tine. În primul rând pentru că ţie nu îţi pasă foarte tare că nu stă un tricou bine pe tine. Şi pentru că tu trebuie să fii arogant şi să ai o prestanţă în faţa mea. Şi mă simt bine să ştiu că nu eşti perfect. Pentru că nici eu nu sunt. Dar urăsc să îmi aminteşti tu asta. Şi încep să plâng… şi o luăm de la capăt…

PS: Tu-ul este în mod evident impersonal. Pentru că Misswho şi Teo, nu sunt la fel. Şi dacă, presupunând prin absurd, ar fi vorba desrpre un tu concret, ai ştii că toate lucrurile ăstea sunt din principiu. Şi mie nu îmi plac lucrurile din principiu. Şi deci, nu vreau să fii fericit din principiu. Doar pentru că îţi iese de minune pălăvrăgeala aia de sus.