Las-o baltă!

Cred că e cel mai mare șoc, copil fiind, să îți vezi părinții iubind pe altcineva. Cumva, lumea ta sigură se prăbuște. Cum adică tatăl meu, bărbatul pe care îl respect cel mai mult în întreaga lume să îmbrățișeze o străină? Cum să suport ca mama mea să îi pregătească micul dejun unui bărbat care nu m-a crescut?

Sunt mare fană a ideii de familie. Iubesc sărbătorile, vacanțele și torturile.funny-hilarious-divorce-cakes-laugh-smile-lol-pictures-10 Cred că indiferent de vârstă, de fiecare dată când ne întoarcem acasă, am vrea să fim copii. Am vrea să ne vedem părinții veseli și iubitori, ca atunci când erau tineri. Da.. îți dă lumea peste cap un divorț. Nu e un secret pentru nimeni. Aparent copiii care au crescut în familii monoparentale sunt mai introvertiți. Au făcut un studiu, nu știu ce oameni deștepți, de prin nu știu ce țară străină.

Și totuși…  dincolo de egoismul copilului din noi, părinții sunt oameni iar copiii nu sunt proști. Zicând asta, am cam zis totul.

Pentru că deși sunt mare fană a ideii de familie sunt conștientă că de cele mai multe ori realitatea este alta. Și cu cât mă maturizez mai mult, cu atât conștientizez cât de greu e să faci o relație să rămână în parametrii funcționali. Dincolo de primii ani, de întâmplări noi și fericite, rămâne poate un om care nu mai ai nimic în comun. Și nu ar fi ăsta cel mai grav lucru. Lipsa de apreciere, de afecțiune, de atenție, de sex, de înțelegere… Practic, sunt vreun miliard de chestii care pot merge prost și încă vreun miliard de lucruri care îți pot lipsi. Căsătoria nu e o treabă ușoară și în mod clar nu e pentru toată lumea în toate combinațiile posibile.

Mă irită foarte tare ideea de a rămâne împreună cu cineva doar de dragul copiilor. Pentru că tot ce vrea să vadă o adolescentă de 13 ani este un tată care vine de la serviciu și este iritat când nevastă-sa îl întreabă ce vrea să mânânce. Și nu pentru că nu îi e foame ci pentru că doar nu vrea să îi mai audă vocea.

Lasă, e mai bine ca fiul nostru să ne vadă împreună Mhm.. făcând ce? Ignorându-vă reciproc și certându-vă pe bani și dezordinea din casă? Eventual, supune-i și la un scandal provocat de adulter sau și mai bine, obligă-i să vadă vânătăile mamei. Copiii pur și simplu adoră tensiunea din casă. Dar hei, facem un sacrificiu pentru copii.

Cu tot respectul pe care îl poate avea un tânără necăsătorită care habar n-are cum se întreține o familie, sunteți ori proști ori lași. Și nu știu ce e mai rău. Nu zice nimeni că e ușor, la dracu, sunt convinsă că e greu ca naiba, că doar împarți cu cineva o casă, un detergent de vase și masa de seară. Dar dă-o în Doamne iartă-mă, ce e mai greu? Să treci un an printr-un divorț scârbos sau să îți vină să te urci pe pereți de nefericire și frustrare în fiecare zi a vieții tale? Așa că să mă scuzați, dar asta cu copiii e un pretext pentru că n-aveți voi suficientă tărie de caracter cât să o lăsați baltă. Ah da, sau chiar credeți că o faceți pentru copii, caz în care v-aș recoamanda puțina psihologie. Nu multă. Ceva așa de bază.. ca să înțelegi în ce fel de persoane vă transformați odraslele ăstea pe care le iubiți atât de mult încât vă sacrificați jumătate din viață lângă un om pe care nu îl mai suferiți.

Nu vă subestimați copiii. Pot să jur că sunt mult mai adaptabili decât sunteți voi. Da, vor suferi, da, le va fi dor de acasă. Dar da, le va face bine să vadă un cuplu funcțional. Pentru că indiferent dacă mami e cu tati, sau mami are un iubit, copiii trebuie să vadă ce înseamnă să dai și să primești afecțiune.

Dar stați liniștiți, nu scriu pentru voi azi. Scriu pentru mine. O variantă a mea din viitor dacă vreți… în cazul în care voi ajunge ca voi.

o-parents-fighting-in-front-of-kids-facebook

 

 

 

Adolescența târzie sau cum ne luptăm cu maturizarea

Până de curând s-a crezut că vârsta la care procesul de dezvoltare fizică și psihică se încheie este cea de 18 ani, moment în care fostul adolescent poate declara că maturizarea lui este completă și că este capabil să preia frâiele vieții, să ia decizii, să fie pe cont propriu. Evoluăm continuu și contrar așteptărilor, devenim din ce în ce mai puțin liberi, din ce în ce mai constrânși, mai dependenți, momentul ,,plecării de acasă” se prelungește, iar societatea acceptă această schimbare fără prea mari bătăi de cap.

Psihologii numesc acest proces ,,adolescență târzie”, un fenomen foarte des întâlnit în zilele noastre, cu care ne confruntăm mulți dintre noi, pe care îl realizăm, dar căruia nu ne putem opune. Unii dintre noi refuză, pur și simplu, să devină ,,oameni mari”, de teamă, sau poate pentru că disprețuisc lumea coruptă și plină de mizerie care se află în spatele vălului colorat și protector al adolescenței. Suntem încă teribiliști, vrem să petrecem până târziu, negăm responsabilitățile, ni se pare că încă este prea devreme să ne implicăm în relații serioase, mai vrem puțin timp, simțim că încă este prea devreme să o luăm din loc, să ne izbim de adevăratele probleme ale vieții. Vrem să ne mai îndrăgostim puțin, să mai trăim încă o dramă sentimentală, să ne mai zburde hormonii. Alții am vrea cu orice preț să fim pe cont propriu, dar aspirațiile nu coincid cu realitatea, așa că așteptăm și muncim pentru momentul independenței, și până atunci acceptăm cu umilință sprijinul părinților.

men_on_manning_up

Se pare că foarte mulți tineri trecuți de 20 de ani locuiesc cu părinții, și poate chiar se supun încă, restricțiilor acestora. Fiind finalul adolescenței, mulți se temperează și își îmbunătățesc relațiile cu aceștia, transformându-și relația mai degrabă într-o codominanță: ei au nevoie de susținere financiară pentru a termina o facultate, iar părinții nu sunt nevoiți să sufere de singurătate, de abandonul copilului. Din păcate, situația nu e aceeași pentru toți, iar conviețuirea poate deveni din ce în ce mai dificilă, aproape imposibilă. Tânărul se simte sufocat de părinți, care refuză să îi dea drumul din coconul parental și îl tratează în continuare ca pe un adolescent, sau mai rău, ca pe un copil care nu cunoaște adevăratul sens al vieții și trebuie să își accepte locul, să fie pus la respect, să dea constant socoteală. Este un echilibru foarte dificil de atins, se acumulează frustrări, iar adolescentul târziu pare să fie și mai nepregătit pentru a-și asuma rolul de adult.

Partea bună este că dacă ai aproape 25 de ani și nu îți găsești locul, depinzi încă de părinți sau de apropiați, ești abia la începutul carierei și celibatar, în timp ce majoritatea cunoscuților tăi sunt căsătoriți, au copii și sunt sătui de muncă, nu înseamnă că ești o anomalie(chiar și dacă nu ești student la medicină sau arhitectură), ci te încadrezi, cu succes, într-o categorie a normalului zilelor noastre.  Chiar și cărțile de psihologie au început să dea o derogare adolescenței și să aprobe faptul că este o mare iluzie să credem că un tânăr de 18 ani e capabil să întemeieze o familie, o afacere, o viață. Cu siguranță mai există și excepții, dar lucrurile sunt într-o permanentă schimbare, iar direcția este spre întârzierea momentului în care se produce trecerea spre maturitate, oricât de mult am vrea să ne împotrivim.

Ema.

 

Ea

Îi adoram tatuajul de pe ceafă. Când mâ gândesc la ea,ăsta e primul lucru care îmi vine minte. Îmi vine în minte corpul ei dezbrăcat și părul care încerca să îi acopere cerneala. Le-am indepăratat și am sărutat-o acolo.

Adoram modul în care se uita într-o parte atunci când nu se simțea htb1uuyigpxxxxcfxxxxq6xxfxxxqconfortabil. Mă intriga modul în care de la distanță n-ai fi remarcat-o, dar o dată ce te apropriai… avea un zâmbet dat naibii. Te provoca să încerci. Era atât de fucked up. N-aveai cum să nu o vrei iar ea știa asta. Și adora la rândul ei sentimentul.

Pentru prima dată după mult timp aveam emoții la o întâlnire. Habar n-aveam ce să port, cum să mă machiez și ce să vorbesc. Mă scosese din monotonia zecilor de ieșiri cu bărbați în care totul era simplu și aveam controlul absolut. Și o adoram pentru asta le fel cum îi adoram tatuajul ăla.

Am râs mult în ziua aia și am băut la fel de mult. I-am cerut voie să o sărut. Am dus-o acasă. A doua zi m-am trezit cu mușcături pe tot corpul simțindu-mă fucked up. Am lăsat-o să doarmă. Era mahmură.

Când te întâlnești cu o femeie, fiind femeie, se nasc tot felul de întrebări. Cine o să plătească nota? Cum o să le povestesc prietenilor? Cine deschide ușa? Cât e de greșit să o sărut în public?

Adevărul este că nu conta. Ne-am distrat. Îl cluburi bărbații ne cumpărau băuturi cu dorința de a merge acasă cu una din noi sau… de ce să fim înguști la minte, cu amândouă. Nu știau că sigura persoană cu care aș fi plecat oriunde era ea.large

 

O lume fără bărbați?

Ca un preludiu fără sex. Ce rost are? Era nefiresc. Nu vreau să tăiesc într-o lume în care cineva se resfăță mai mult ca mine. În care să fiu manipulată cu tehnici feminine.

O lume fără penisuri. Fără testosteron și fără iritație de la barbă. În mintea mea, nu făcea sens. Iar ea, deși era minunată, nu era de ajuns.

Lumea?

N-a contat. Nu atunci.

Eu?

M-am recunoscut pe mine în ea. M-a obligat să accept că fusesem dată peste cap dintr-o relație anterioară. M-a făcut să văd că eram la fel frumoasă dar fucked up. Nu eram bine.

M-aș fi îndrăgostit de ea. Dar aveam instinctul de conservare prea puternic. Îmi doream să fiu bine într-o zi. Suficient de bine încât să mă gândesc la ea și să scriu despre asta, cu drag. M-aș fi îndrăgostit de ea, dar n-aș fi ieșit întreagă din beția asta.

Despre un barbat fascinant sau introducerea mea in lumea meaningless sexului

Paturile în care am fost îmi poartă amprenta. În unele am pierdut doar timp. În altele am trăit emoții și senzația de atașament. Nu regret nicio clipă niciunul dintre ele. În toate am învățat câte ceva alături de niște bărbați extraordinari. Cred că este minunat modul în care putem înțelege câte ceva despre viață de la oamenii pe care îi alegem să fie alături de noi.Și mai mult decât învățăm despre viață învățăm despre noi.

Am ajuns la concluzia că este foarte greu să nu te atașezi de persoanele cu care faci sex, cel puțin ca femeie. Nu, nu să te îndrăgostești, dragostea e ceva ce vine greu iar dacă ți se pare că te îndrăgostești după prima noapte… draga mea,aia nu e iubire, e orgasm.

Hai.. să nu fiu ipocrită. R. mereu spunea că sunt specială deși fusese cu sute de femei înaintea mea și probabil cu încă o sută după ce am pus punct. Câtorva bărbați le datorez transformarea mea din copil într-o femeie care se simte bine în pielea ei. Unul dintre ei este R care mi-a deschis mintea către o lume mai apropriată de realitate. Dincolo de idealismele specifice vârstei exista o lume fermecată în care nu tot ce zboară se mănâncă, în care ființele sunt complexe și totul este complicat dar o perspectivă inteligentă asupra lucrurilor face să fie totul mai ușor de înțeles. Și când înțelegi viața e bună.

Era smart, ca toți bărbații cu care am fost. Nesuferit uneori. Nu cel mai frumos. Dar al naibii de carismatic și interesant. Era aproape imposibil să nu îți placă. Sigur, era un nenorocit așa cum probabil l-ar descrie sute de femei. Unul care te vrăjește imediat…da dar n-avea replici, avea fler. Iar asta doamnelor și domnilor m-a făcut să îmi placă individul instant.

Avea un stil…dimineața când mă ducea acasă, câta cutcaster-photo-100548158-one-handsome-elegant-masculine-young-manvesel și schimba melodiile de la radio atunci când nu îi plăcea iar eu stăteam cu brațele încrucișate și îmi mai aprindeam câte o țigară din când în când doar ca să am activitate. Am înțeles ceva mai târziu ce înseamnă să te simți complet ok cu tine și am început să mă comport la fel ca el în anumite situații. Well… nu chiar la fel. Dar înțelegeți ideea.

Nu cred că am cunoscut până atunci pe cineva care să iubească viața cu atâta pasiune. Nu mai face parte din viața mea, dar acum mă am pe mine mai aproape de sufletul meu. Iubesc fiecare zi, nu în sensul idealist… ci în sensul în care deschid ochii dimineața și întâmpin o nouă zi cu entuziasm.

I-am zis acum ceva timp că ar fi păcat dacă nu s-ar însura. Regândesc totul.. poate fiecare femeie are nevoie de un R. de la care să învețe că e frumoasă, specială ca sexul e miunat și atunci… poate ar fi egoism și răutate ca o femeie să îl țină strict pentru ea. Ce rost are când sunt atâtea milioane de femei frumoase care nu au înțeles cum să se trezească satisfăcute dimineața? Singure sau alături de un bărbat…n-are importanță.

Imediat după el, lucrurile au căpătat alt sens. Am realizat că prefer să dorm pe spate, mai mult decât în brațe. Că n-are rost să mă prefac că sunt prețioasă doar pentru că lumea se aștepta ca eu să fiu într-un anume fel. Am învățat să fiu eu și acum știu cum sunt, indiferent de bărbatul lângă care mă aflu, indiferent cât stau,indiferent de ce. Și nu m-am simțit niciodată mai satisfăcută. Ceea ce este bizar dacă stai să te gândești că în patru luni de zile n-am avut niciodată orgasm, dar chiar și așa am învățat lucruri importante de la el, despre sex, despre viață, despre mine.

Simțeam că este inevitabil să mă îndrăgostesc de el.Așa că am fost rațională. Tot de la am învățat asta. Să fiu rațională și fair-play, chiar și atunci când lucrurile se amestecă datorită atașamentului, iar ăstea sunt idei pentru care voi mă citiți.

Scriu și am senzația că oricât de multe v-aș povesti n-ar fi de ajuns ca să înțelegeți cum acest bărbat, care n-a fost nici măcar iubitul meu, care se vedea cu alte femei atunci când nu era cu mine, a devenit unul dintre cei despre care merită să scriu. Nu scriu despre toate paturile. Doar despre cele în care am crescut. De-a lungul timpului au fost mulți bărbați care mi-au spus că nu mă vor uita vreodată. Așa este R.  nu m-a iubit vreo secundă, dar chiar și când eram pe punctul de a mă îndrăgosti am simțit că n-are niciun rost… Când i-am spus ce concluzii am tras m-am rugat să nu simtă la fel. Relațiile pot împiedica persoana să se dezvolte. Iar eu? Eu mai am multe de învățat.