Tehnica anti-supărare a lui George

Ante scriptum: WordPress refuză să-mi arate titlul așa că:

 

Tehnica anti-supărare a lui George

 

-Nu ai dreptate să te superi! Și o să-ți demonstrez ca n-ai dreptate!

-Ba am!

-Shhh…Ascultă-mă!

Îmi cuprinde fața cu palmele și se uită fix în ochii mei. De data asta chiar m-am supărat. E foarte aproape de mine și nu-i mai văd clar trăsăturile feței. Mă gândesc la punctul proxim. Oare el e conștient că la o distanță mai mică de 25 de cm nu-l mai văd clar? În timpul ăsta el vorbește:

-Bla bla bla bla! Deci nu ai dreptate! În plus bla bla bla! Ai luat-o tu rău! Deci vezi?! Nu e ca așa! Și e ce spui tu e o prostie…

Încă mă ține fața în palme și încerc să mă trag înapoi dar nu-mi dă drumul. Și vorbește și vorbește cu vocea lui de George arogant și nici că vreau să-l aud. Dar el continuă să vorbească și eu nu vreau să admit că am gresit așa că reușesc într-un mod ager să îi dau palmele jos să îmi acopăr urechile și să strig:

-Taci! Taci! Taci!!

-Ce faci? Ascultă-mă!

-La la laaaa!

-Termină!

-La la laaa!

Deja e foarte nervos. Și pentru că e foarte nervos decid ca n-are dreptate. Eu am avut dreptate. Și pe mine nici măcar nu mă ascultă. Și el vorbește mai tare. Și eu mă supărasem pe el. Și dacă m-am supărat înseamnă că am avut un motiv. Sunt sentimentele mele. Doar nu vrea să cred că sentimentele mele sunt greșite. E absurd. În timpul ăsta, mă uit la el. S-a supărat. Eu m-am supărat prima!!! N-are voie să se supere peste mine…

Stă ca un George frumos ce este și nu spune nimic. Nici măcar nu mă mai privește.

-Ce ai acum?

-Ești imatură…

Urăsc când se supără pentru că mă supăr dintr-o prostie. E dreptul meu să fiu supărată iar el îmi ia din timp. Totuși îl iubesc și el sărută bine.Îl iau în brațe îl pup. Mă pupă pe păr ca un George iubitor ce este. Ne împăcăm cu un sărut pe care îl așteptam de vreo 5 minute, când am realizat că nu cearta asta o să fie cauza despărțirii noastre. Îi zic:

-Niciodată, dar niciodată să nu mai spui că Mozart e mai bun ca Bach!

Streaptease

Știam că într-un mod sau altul urma să mă dezbrace. Streaptease.Venise timpul de mult. Ne învârteam în jurul cozii. Așteptam momentul potrivit sau așa ne mințeam. Streaptease. Streaptease. Streaptease.

Îmi invada teritoriul cu privirea. L-am privit cu ură, cu scârbă și cu respect pentru că reușise să mă aducă acolo. Eu venisem singură și eu îi pusesem mâna pe corpul meu. Eu îl invitasem, eu îl chemasem, eu i-o luasem înainte. Îi străluceau ochii de fericire. Era un monstru în posesia căruia mă aflam. Streaptease! Vedeam în ochii lui proiecția minții. Jos cu paltonul. La naiba cu pantofii și cu rochia! Cine are nevoie de sutien? Ah… pantofii pot rămâne. Pentru efectul vizual.

Mă îmbrăcasem în naivitatea mea cu întreg șifonierul. Doar doar dacă ar dura mai mult.

El nu se grăbea. Oricum eram a lui și avea de gând să savureze. Mă tortura și mă mângâia în același timp.

Streaptease!!!

Mi-a spus pe nume… și am știu că trebuie să fac ceva. Să nu mă las dezbrăcată cu umilință. Să nu-l las prea aproape. Să-nu mă atingă oriunde. Așa că am făcut. Streaptease!

Am dansat, mi-am unduit corpul și m-am dezbrăcat când am vrut eu. El doar a privit spectacolul. Victoria era a mea. Streaptease! Fusesem așa cum nu mi-am închipui niciodată că pot fi. Mă privea prostit, mirat și fericit. M-a atins brusc când m-așteptam mai puțin. Am vrut să țip. Dar mi-a plăcut…

Stăteam acum îmbrățișați și nu ne priveam. Când s-a terminat și nu m-am mai simțit invadată, mi-am dat seama că fusese chiar frumos. L-am sărutat pe obraz am privit cerul deasupra, un câine care trecea prin fața băncii noastre și mi-am notat în minte cu grijă.

9 septembrie 2011: astăzi ne-am spus pentru prima dată te iubesc. Și apoi mi-am amintit ce auzisem din povești: prima dată e mai greu

Cazul eprubetistului nr 2

Cazul eprubetistului nr 1

Câinii n-au frustrări.Dacă vor să dea din coadă, dau din coadă, daca vor să muște, mușcă dacă vor să latre…mă latră.

În schimb într-o viață de om/balenă/găscan se adaugă multe frustrări. Sute. Mii. Un milon trei sute. Așa se face că într-o zi m-am trezit și pe parcurs ce îmi dădeam seama cine sunt, îmi adunam frustrările de prin cameră. Câteva aveau nevoie să fie puse la spălat altele…hmmm… mai mergeau o dată. Cereale. Pastă de dinți. Fard. Haine. Chei.

Aștept în stație autobuzul și ascult liniștea. Peste câteva secunde se aude un grup gălăgios. Frustrarea numărul 32 îmi spune:

-F 13 e o ratată. I s-au descheiat șireturile până aici de zece ori.

Pălăvrăgesc prin spatele meu, glumesc și râd între ele, apoi se înjură și plâng. Mă urc în autobuz și când vine controlorul le pitesc sub scaun. Dacă aș plăti bilet pentru toate, aș da faliment. Când cobor caut cu privirea pe cineva. A întârziat

-Bună! Eu sunt Frustrarea 53! Mă bucur să vă cunosc!

Grozav! îmi spun. Mai puțin loc în pat pentru mine! Îl văd venind, cu mersul lui de eprubetist frumos  și parcă mi se face drag. Mi se face drag într-adevăr. Și raze timide de drag și de dor și de liniște și de bine și de frumos îmi cutreieră trupul pentru o secundă.

Ne așezăm pe bancă. Primul sărut întotdeauna cel mai frumos. Poate și o îmbrățișare. Acum ne zâmbim. Ce zâmbet frumos. Frustrarea 53 mă întrerupe totuși:

-Știi… sunt nouă aici și…

-Ai întârziat! țip la săracul eprubetist, care mai mai să se spargă.

Nu mai vorbim noi acum. Doar frustrările noastre țipă și se sărută agresiv. Unele chiar se mușcă între ele, dar nu într-un mod sexual.

Am trăit azi o secundă frumoasă.