Dacă ați fi puși în situația de a alege un model de puritate absolută, ce credeți că ar fi cel mai reprezentativ? Răspunsul meu… sufletul unui copil. Căci ce poate fi mai inocent, mai sincer și mai tandru decât un suflet care nu a fost încă lovit de realitatea imediată?
În cartea Să ucizi o pasăre cântătoare de Harper Lee, regăsim America secolului XX, o țară încă sfâșiată de ura interrasială. Ați fi zis că această problemă nu mai era de actualitate, căci, aparent, fusese rezolvată cu câteva decenii în urmă. Realitatea era cu totul alta: cei mai mulți cetățeni albi îi desconsiderau pe negri, făcându-le viața amară și trăgându-i la răspundere pentru tot felul de fapte. De ce? Pentru că toți negrii erau la fel: dornici să preia controlul, să fie obraznici și să se răzbune pentru că au fost sclavi.
Cei mai mulți dintre americani trăiau cu astfel de prejudecăți. Iar pentru modul acesta contagios de gândire nu exista un leac imediat. Majoritatea familiilor promovau disprețul față de cealaltă rasă, nescăpând nici cea mai mică oportunitate de a le îngreuna viața. În opinia lor, yankeii făcuseră o mare greșeală când luaseră decizia eliberării…
Dar americanii nu luau în calcul o chestiune esențială. Cei pe care îi urau erau semenii lor. Erau oamenii, ca și ei, de care se diferențiau numai prin culoarea pielii. Fiecare pădure cu uscăturile ei? Nici vorbă! În contextul dialogurilor despre cutezanța negrilor, cetățenii americani uitau cu desăvârșire de familiile albe rău famate. Acelea constituiau un subiect de discuție ce era amintit doar în lipsa altor preocupări.
Schimbând perspectiva… Persoanele de culoare erau ca și restul. Servitoarea din casă, negresă, de altfel, era ca o mamă, fără de care cei mici nu s-ar fi descurcat niciodată. Era mai cultă decât multe persoane albe de vârsta ei. Ca să nu mai menționăm de mărinimia și loialitatea sa. Lucrătorul negru al domnului Link era un bărbat onorabil, cu soție și copiii, care mergea la muncă în fiecare zi pentru a-și câștiga cinstit pâinea.
Lucrurile nu erau văzute astfel decât de puțini cetățeni albi. Însă copiii… ei bine, copiii vedeau adevărul. Ei vedeau că negrii nu sunt cu nimic mai prejos ca albi, că cei mari iau niște decizii greșite și că nu ar lua vreodată în considerare viziunea lor. Ei vedeau că adulții percepeau totul distorsionat. Ei vedeau nedreptatea!
Și acest fapt îi rănea îngrozitor… Să calci pe zăpada proaspăt așternută cu un bocanc plin de noroi… să rupi o floare care ți se ofilește peste câteva minute în mână… să scapi o substanță toxică într-un pârâu de munte… cu alte cuvinte, să pătezi un suflet curat, care știa doar ce e bine, doar ce e just! Un suflet care, întinzând degetul, ar fi putut atinge un adevăr palpabil, neînvăluit de ura pătimașă, țesută cu iscusință de societate.
Care este cel mai mare păcat al omenirii? Că uită de unde a plecat. Că încearcă în permanență să își uite originile din care izvorăște doar bunătatea, onestitatea și iubirea. Că nu pierde niciodată ocazia să picure vrajbă în ape limpezi… Să ucidă o pasăre cântătoare.
themisswho.wordpress.com 