Cum să trăiesc fără tine?

Încă mă trezesc din somn crezând că vei fi acolo, încă te visez în fiecare noapte și suntem împreună, sau vii să îmi amintești că ne iubim, că nu vrei să pleci, că nu vreau să pleci. Încă plâng fără motiv în toiul zilei, pe stradă, la cozi, în amfiteatru, când ascult melodii, fie prea triste, fie prea fericite, când aud de oameni care se iubesc sau care se despart, când mă ține altcineva în brațe. Încerc să îmi amintesc în fiecare zi cum se trăiește, respir din inerție și încerc să găsesc motivația pentru a-mi construi un viitor, dar adevărul e că fără tine nu știu și nu am știut niciodată să trăiesc. Nici măcar nu am conceput că ar putea exista o viață fără tine, pentru că erai parte din mine, erai eu.

Plecarea ta a fost brutală, a fost ca și cum un demon enorm și-a vârât ghearele în mine și a început să tragă: organ cu organ, țesut cu țesut, celulă cu celulă, Doamne, ce proces dureros și lung și epuizant. A fost brusc, dar în același timp a durat o veșnicie, și încă mai durează. Simt că ceva nu e bine în lume, efectiv, că mă deteriorez în fiecare clipă, că existența mea pălește și că pur și simplu nu are niciun rost să fiu aici. Obișnuiam să cred că îmi furi timpul, că îl faci să treacă prea repede, că I m missing out on life și nu mai pot să văd ce se întâmplă în jurul meu, dar acum sunt în mijlocul lucrurilor și ma simt la mile distanță, simt că nu mai fac parte din mine, că sunt o străină în propriul corp.

Mă gândesc inconștient că vom îmbătrâni împreună, că într-un fel sau altul te voi regăsi, și că abia atunci o să reușesc să mă regăsesc și pe mine. Te vreau cu toată ființa mea înapoi, dar mi-e frică să nu te dezamăgesc, să nu mă dezamăgesc iar, mi-e frică să nu fii prea bun pentru mine, să realizez cât de mică sunt. Nimic nu e complet fără tine, nimic nu are finalitate, nimic nu are esență. Da, simt senzații, fiori, valuri, furnicături, dar sunt clipe atât de scurte încât ar fi ca și cum nu ar exista. Par să nu conteze deloc, nu fac decât să îți amintească cât de perisabil și trivial e totul. Nu e nimic profund, stabil, statornic, adânc, înrădăcinat, cum eram noi, cum e iubirea noastră.

De câte orgasme e nevoie pentru a compensa un te iubesc? De câte ,,te iubesc,, e nevoie pentru a compensa un orgasm? Uneori aș vrea sa nu mai existe plăcere fizică sau gândul că se poate obține din altă parte decât de la tine, pentru că e atât de greșit și pătează tot ce avem noi curat și perfect. Dar nu suntem perfecți, pentru că ne lipsește asta, și aș vrea să o ucid, să nu ne mai amintim că a existat vreodată, și deci să nu ne lipsească. Mă doare atât de tare că nu ești aici și că nu pot să te caut fără să suferim și mai mult. Mă doare atât de tare să știu că aș putea deveni o străină într-o bună zi și că dacă ți s-ar întâmpla ceva nu aș putea fi eu cea care te ține de mână și care îți șterge lacrimile, pentru că nu mai însemn nimic, ar fi total nepotrivit. E cumva ireal să nu fim eu și tu, tu și eu, e ca și cum viața ar fi moarte sau moartea ar fi viață, e lipsit de sens, nu are niciun început și niciun sfârșit.

Nu știu să trăiesc fără tine. Nu știu să fiu eu fără tine. Totul pare fals, pare o mare bucată de pânză pictată contemporan, și noi știm că rahaturile alea n-au nicio noimă..sunt pentru snobi care se plictisesc. Nu am fost plictisită…niciodată, nici măcar o clipă. Nici acum nu sunt, dar uneori mă simt atât de goală, simt că sunt nimic, și că nici nu voi putea vreodată să mă mai transform în altceva.

Mi-ai frânt inima. Mereu am râs de dramele altora, de iubiri neîmplinite..eh cât de rău poate fi? Pare de-a dreptul poetic, oamenii scriu cărți pe tema asta și apoi se îmbogățesc.  Și eu ce aș putea face cu banii dacă tu nu ești acolo? Unde să mă duc fără tine, ce rochii să port dacă nu le vezi tu? De ce să fac lucruri extraordinare dacă nu pot să ți le povestesc ție? De ce orice fără tine?