Poveste de…prietenie

Habar n-am când se împlinesc exact 8 ani de prietenie, nu știu pentru că nu am contorizat în niciun moment, nu am cuantificat prin timp, ci prin momente, și vine o clipă când ți-e imposibil să mai ții șirul crizelor isterice de râs, al revelațiilor nocturne după ore de filosofat despre nimic, al confesiunilor și despicatul firului în o mie, al iluziilor și dezamăgirilor trăite împreună, al mesajelor scrise împreună sau uneori redactate în totalitate de cea care apasă și ,,send,, pentru că persoana în cauză e prea înfricoșată.

Uneori ajungi sa fii prieten cu cineva din pură inerție, e ca și cum ai avea nevoie să mănânci sau să respiri. Sunt acțiuni fundamentale pentru existență, dar le-am integrat în mod inconștient într-o rutină bine pusă la punct, nici măcar nu ne punem problema ca într-o bună zi să nu le mai facem. Mai ai mici sclipiri și îți amintești, exact ca și cum te-ar lovi cineva peste față și ți-ar urla în ureche ,,Trezește-te!”. Ia te uită, suntem prieteni de atâta amar, dar de fapt dulce de timp. Ai intrat în viața mea ca și cum ar fi fost o usă larg deschisă la intrarea în mall și te-ai adâncit așa mult printre culoare încât ai decis, sau poate nici nu ai realizat, că nu vrei să mai pleci. Se spune că oamenii vin și pleacă, dar unii stau atât de bine lipiți, încât par a fi o tumoră care se ancorează de sufletul tău și trăieșc cu tine așa, benign, fără să deranjeze prea mult, o viață întreagă. Vă vedeți amândouă de treabă, dar în același timp împărțiți sursele de hrană, câteva celule comune, faceți și un minim schimb de energie din când în când.

Te unesc lucruri mărunte, o suferință adolescentină pe baza căreia empatizați, o melodie deprimantă pe care o înțelegeți la fel de bine, o carte de dragoste în care vă regăsiți cu personajul principal, un film la care plângeți cu aceeași frecvență și vă consolați la final cu ardoare. Nici nu știi cum ai ajuns de la două discuții triviale la o întreagă dezbatere a scopului omenirii pe pământ, de la persoana pe care nu o înghițeai în școala generală pentru că era rapperița misterioasă și tu erai rockerița sociabilă la prima persoană pe care o suni când ți-e cel mai rău ca să te readucă la viață și prima persoană la care alergi când ți-e cel mai bine ca să îi dai puțin din viața ta. Ți-e greu în retrospectivă să înțelegi cum o personalitate vag întunecată, cu umbre de scepticism și preferință pentru spațiu și intimitate a lasat cu atâta ușurință o persoană ușor invazivă, diabetic de optimisă și idealistă, gălăgioasă, aeriană, să îi pătrundă în cele mai ascunse și glaciale colțuri ale minții, să le tulbure cu atâta energie și veselie. Habar n-ai cum s-au putut înțelege cineva ușor radical în pareri, rezervat și neîncrezător în iubire cu cineva atât de flu-flu, plutitor, care te acaparează din prima clipă și nu-ți dă drumul până nu îți știe și cel mai bine păzit secret, cu credințe de nestrămutat în basme cu feți-frumoși și Ilene Cosânzene. Ajungi să nu mai fii nici tu ce erai, nici ea ce credea că trebuie să fie, vă împrumutați din gânduri și comportamente, rămâneți la fel, dar ajungeți cumva să nu vă mai percepeți atât de diferite, pentru că în sfârșit înțelegeți.

Ea va fi mereu tranșantă și o să-i iubească până când o să-i urască și o sa-i pună iar într-o categorie, tu vei idealiza iubirea și le vei da mereu prezumția de nevinovăție până când vor sfârși prin a fi speciali oricum, indiferent de finalitate. Ea o să concretizeze mereu totul pentru a se asigura de răspuns, tu o să menții constant lucruri la nivel platonic pentru a putea formula întrebări și a răspunde diferit de fiecare dată. Ea o să îi uite, tu o să îi regreți, ea o să îi caute, tu o să îi găsești de nicăieri. În definitiv, o să sperați și o să visați, o să trăiți intens, ca în povești, o să aveți totul și apoi o să vă prăbușiți în neant, o să suferiți și o să vă zbateți, o să urlați de fericire și apoi de frustrare și tristețe, o să vă reveniți și o să o luați de la capăt, dar totul, absolut totul împreună.

Pentru că ea e prietena mea, jumătatea mea, pentru că o detest și o urăsc la intervale de câteva secunde, cu o frecvență ce nu poate fi măsurată, pentru că se rupe ceva în mine când pe ea o doare, pentru că mă întregește când are ce trebuie și găsește echilibrul, pentru că de multe ori nu știu să o ajut, decât să exist neputincios lângă ea, pentru că existăm împreună, pentru că timpul are valoare când îl transform în cifre doar pentru că pot să o număr și pe ea odată cu anii, pentru toate aceste lucruri sunt recunoscătoare, sunt fericită și declar umil că da, viața chiar are sens, are direcție, are o temelie, și poartă numele de prietenie.

f1b2e2fe299ed9b4c08c0fa864bbe5be.jpg

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s