Dacă țipi, n-o să-ți mai fie frică

Aș vrea să îți spun că nu trebuie să îți fie frică, să pot să te asigur că totul e în regulă și că nu ți se va întâmpla nimic rău, că ești în siguranță aici, că nimeni nu te mai poate răni și că vei putea fi în sfârșit tu. Aș vrea să pot să fiu pentru tine tot ce ești tu pentru mine, ca să vezi pentru o clipă lumina, claritatea lucrurilor, pacea, certitudinea, încrederea și înțelegerea după care râvnești. Aș vrea să uiți că ai fost, și să îți închipui doar că vei fi, să îmi faci loc, nu mult, puțin, cât să mă strecor, cât să suflu cu viață printr-o crăpătură, încet, constant, până când gândurile se vor transforma în trăiri și chinul în liniște.

Sigur că și dacă ți-aș spune, în mod repetat, că nimic nu va mai fi ca înainte, că o luăm de la capăt și de data asta nu va mai suferi nimeni, că ne așteaptă numai fericire, fără îndoieli, fără prea multe întrebări, fără necesitatea răspunsurilor, fără presiuni, fără așteptări și fără dezamăgiri…probabil nu m-ai crede. Probabil că e incredibil de târziu pentru asta, degeaba încerc să îmi închipui cum ar fi dacă măcar aș încerca să îți spun, daca mi-ai da voie să îți spun, dacă ai asculta și ți-ai închipui și tu…chiar și pentru o secundă fugitivă. E târziu pentru noi, o să spui, iar și iar, e tarziu, a fost mereu târziu, chiar și când era mult prea devreme. E imposibil, și totuși există, de ce ar mai exista dacă nu se poate, o să te întreb, și o să-mi spui tranșant, nu tu, cât fantezia vocii tale, că uneori doar știi lucruri, fără să vrei măcar să înțelegi de ce. Și uneori trebuie să înțelegi faptul că nu poți să înțelegi.

Iartă-mă că insist și că îmi doresc atât de mult să îți spun toate acele lucruri pe care tu nu vrei să le auzi, care trăiesc prin mine mai intens decât le-aș da voie, mai mult decât ar fi natural. Iartă-mă că sunt atât de egoistă și că vreau atâtea de la tine, că te vreau atât, că nu știu decât să vreau și că nu mă pot opri, iartă-mă pentru că am un control atât de prost și că te invadez cu toate sentimentele mele, cu toate întrebările la care nici măcar tu nu ai răspuns, la care nu poți să primești un răspuns. Îmi pare rău că sunt prea mult, că n-am știut să fiu mai puțin, că nu mi-am dat seama că ai nevoie să fiu mai puțin.

Știu că nu ai pic de loc, că e totul ocupat, că nu deții suficientă energie cât să îmi asculți suferința, întrebările, părerile de rău. Știu că nu mă auzi când te strig și nici nu mă vezi când mă întind după tine, știu că nu ai timp pentru tinerețea și însuflețirea mea, știu că vrei să fii singur. Dar e greu. E greu să te desparți de un vis așa frumos, să lași povești neîncheiate, să nu aflii finalul. E greu, doare și îmi vine să țip. Nu vrei sa țipăm împreună?15416098_1531406010209879_1287187013_n

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s