Mortul înviat

lumina_bethleem

Acum vreo lună mă învârteam prin cameră pe o muzică senzuală și îmi închipuiam că sunt la o petrecere undeva prin America latină, că în orice clipă va veni de nicăieri un dansator de tango și că mă va învârti atât de rău încât voi uita că exist într-o formă umană, mă voi crede brusc un planor ritmat. Pe scurt, eram în lumea mea când am fost trezită brutal din reverie de un suspin plin de durere al mamei. Sunt un om empatic, totuși, așa că m-am interesat cu grijă de ce s-a întâmplat.

Total neașteptat, tata aflase că cel mai bun prieten din anii studenției a murit. Scrisese fiică-sa pe Facebook, nimic neobisnuit în zilele noastre…Nu știa exact cum, dar a presupus că fusese un infarct. Și-l amintea supraponderal de la revederea de acum doi ani și știa că e fumător înrăit dar totuși…era mult prea tânăr. Erau încă atât de multe de îndeplinit, atâtea lucruri rămase de văzut,  potențiali nepoți pe care nu i-ar fi ținut niciodată în brațe. Știam că tata se identifică inevitabil, de aceea suferința era și mai mare. Putea, la fel de bine, să fie el.

În mai puțin de două ore s-au mobilizat toți prietenii, foștii colegi, au vorbit să strângă bani, să meargă la înmormântare, s-au consolat între ei, au început și să își amintească întâmplări amuzante, dar în același timp au apărut regrete. De ce nu ne-am vazut mai des? De ce nu am petrecut mai mult timp împreună? De ce ne aminteam așa rar să ne sunăm? Până la urmă s-au culcat și au stabilit să se întâlnească a doua zi.

De dimineață, m-am trezit buimacă, am dat din nou drumul la muzică, dar de data asta eram într-o dispoziție mai puțin optimistă. Până când a apărut mama în prag : ,,Mai ții minte de Zimbru, prietenul lui tati? N-a murit. Alarmă falsă.” Am sărit aproape ca arsă. Ce? Cum? E posibil așa ceva? A fost în moarte clinică? S-a pogorât Sfântul Duh? Suntem în Lumea de Apoi? Ce se întâmplă?? Nu. Nimic de felul ăsta. Anunțul de pe Facebook a fost interpretat greșit de tovarășii domnului Zimbru, depășiți o idee de generația tehnologiei. Să vezi și să nu crezi, domnul Zimbru era teafăr și nevătămat pe terasă și își bea cafeaua cu prietenul lui de o viață căreia i se luase o piatră de pe inimă. Tata radia de fericire. Eu am rămas consternată. Cred că e cel mai uimitor lucru pe care l-am văzut vreodată și probabil se întâmplă rar spre deloc spre Dumnzeule e posibil așa ceva?!!

Mă întreb dacă există fericire mai mare decât să crezi că ceva a încetat să existe, să știi că nu mai ai vreo șansă să mai adresezi vreo vorbă, oricât de nesemnificativă, cuiva drag, să realizezi că nu ați petrecut suficient timp, că mai erau încă atâtea lucruri pe care voiai să le știi despre el, că nu ai știut să te porți în unele momente, că ai spus vrute și nevrute pe care le regretai și acum e prea târziu să le iei înapoi, și peste noapte să ți se spună că a fost totul o glumă proastă. Să ți se mai dea șansă, să o poți lua de la capăt ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, să îți ceri scuze în genunchi și înlăcrimat pentru toate momentele în care i-ai cauzat suferință și să îi mulțumești tot la fel pentru clipele în care te-a făcut să râzi, să uiți că viața nu are sens și să te simți liber.

Adevărul e că nu ne dă nimeni, mai niciodată, o astfel de șansă. Viața, în primul rând, nu vrea să ne dea o astfel de șansă. Suntem, de cele mai multe ori, neputincioși în fața pierderilor, mai ales când pierdem oameni. Am vrea să fim magicieni, să facem orice ritual, am fi dispuși să ne vindem sufletul, dar totuși nu e de ajuns, pur și simplu trebuie să ne resemnăm că unele lucruri nu mai vin înapoi. Deci, de ce să nu facem tot posibilul să le fructificăm la maxim cât sunt aici? De ce să nu apreciem oamenii la valoarea lor maximă, de ce să nu iertăm mai des, de ce să nu spunem de fiecare dată când avem ocazia că iubim, de ce să nu le apreciem oamenilor calitățile mai degrabă decât să le repoșăm atunci când greșesc?

Nu suntem atât de norocoși încât să primim ce am pierdut înapoi, sau poate se întâmplă într-un caz dintr-un milion. Dar hai să învățăm ceva din asta. Hai să ne apreciem mai mult, și nu mâine, ci azi, acum. Pentru că peste câteva minute lucrurile se pot schimba dramatic.

Anunțuri

2 gânduri despre „Mortul înviat

  1. Se imtimpla adesea sa ne gindim doar la gradina noastra cu multa dragoste ignorind sau mai mult de atit, improscind cu noroi pe altii fara pic de empatie sa ne dovedim noua ce grozavi sintem ca putem sa facem ce vrem. Concluzia este ca nu ne pasa de ceilalti. Si paginii fac la fel.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s