Cum ajung oamenii în purgatoriu

Nu îmi place să fiu disperată. Doar că uneori simt că nu îmi lași nicio altă opțiune. Nu îmi place nici să te iubesc, dar parcă m-am obișnuit așa. Nici nu mai știu cum se trăiește altfel, ar trebui să merg la niște cursuri, să învăț. Oare aș învăța și acolo doar pentru notă, aș avea 10, și tot aș simți că nu am învățat nimic? Nu imi place să mă ignori dar nu îmi place nici când mă sufoci. De ce nu vrei și tu să iei calea de mijloc? Știu deja, o să îmi spui că ori e albă ori e neagră, ori e moartă ori e în viață, sau orice altă comparație extremistă cu care adori să descrii existența sau orice decizie pe care trebuie să o faci.

Mă întreb mereu dacă o să mă pot opri. Dacă o să am puterea într-o bună zi să îți închei existența. Nu te teme, nu vreau să te ucid în realitate, decât în mintea mea. Să te închid într-o cutie pe care s-o încui și să arunc cheia într-un ocean. Ca și cum as apăsa un buton de shut down și ar fi un proces ireversibil. Nu știu. Aș prefera uneori să mi se șteargă amintirile, să uit pur și simplu că te-am întâlnit. Oare cum ar fi viața mea acum? Oare aș fi aceeași persoană? Aș face aceleași alegeri, aș locui tot aici, aș avea același viitor? Oare în ce procent m-ai influențat? Poate deloc. Mi-ar face bine să aflu asta, să știu că sunt un om independent, că nu stau la mila ta, că nu sunt ca o busolă amețită care își învârte săgețile doar după cheful soarelui. Mi-ar face bine, dar mi-ar face și rău, pentru că ți-am atribuit până acum atâta merit, pentru că ți-am dat atâtea șanse doar de frica să nu fi investit degeaba în tine.

E un sentiment oribil, să știi că ești slab. Atât de slab. Că nu ai voință proprie, că nu poți spune nu. Oricât de rău ar fi, oricât de greșit, oricât de nedemn, tot nu poți spune nu. Și mai rău, nici măcar nu îți trece prin cap să spui nu. Nici măcar nu spui da. Spui da,da,da!!!. Ca și cum în fiecare moment doar la asta contempli, doar pentru asta trăiești. Ești o marionetă și aștepți cuminte ca păpușarul tău să ia frânghiile în mână și să dicteze următorul pas. Dacă e în brațele lui, cu atât mai bine. Dacă nu, nu-i nimic, ești răbdătoare de fel, nu te grăbești nicăieri. Uneori ai impresia că ai scăpat, că l-ai păcălit, că ești liber, dar e doar o iluzie. El e ca Big Brother, îți știe fiecare mișcare, îți știe și mișcările pe care nu le-ai făcut încă. Sunt nisipuri mișcătoare, e paradoxul: faci un pas în afară, dar te adâncești doi pași.  Nu există scăpare, oricât ai încerca, pur și simplu, trebuie să înțelegi că nu ai de ales.

Nu e, de fapt, nici iad, pentru că nu sunt numai pedepse, nu e doar agonie, e și extaz, sunt și stări de fericie, uneori e absolutul, alteori e nimicul, uneori e pustiu, alteori e prea mult, uneori e isterie și haos, alteori e armonia și împlinirea. Nu e nici iad, nici rai, și nici măcar purgatoriu. Sunt ambele și nu e niciuna. E o nouă instanță a lumii de după,  nu e lumea de acum pentru că pare mult prea ireal, pare desprinsă din banalul de zi cu zi. Poate e doar un clișeu de la facerea lumii încoace și îi zice, simplu, dragoste, sau poate a depășit această barieră și s-a transformat în boală. Încerc mereu să o delimitez dar nu reușesc, așa facem noi oamenii, vrem să încadrăm totul în intervale. Spațiale, temporale, nu contează, numai să aibă un contur, să aparțină de ceva. Dacă nu e așa ne sperie, ce să mai, ne înfioară, și o catalogăm drept anomalie, încercăm să o distrugem, și dacă nu putem ne îndepărtăm cât putem de ea. Eu am încercat toate posibilitățile. Am vrut să te clasific, dar nu am reușit, am vrut apoi să te extirpez, dar am eșuat, m-am îndepărtat, dar când m-am uitat în spate erai tot acolo. Dau greș din nou și din nou.  Mi-am zis că o să încerc să pun în balanță ce e bine cu ce e rău. Și nu iese niciodată uniform, e și bine, e și rău. Nici măcar balanța nu poate face o alegere.

Problema mea principală e că nu pot nici să te am, nici să nu te am. Probabil ai înțeles deja. Din primele rânduri. Mă repet, știu, nici mie nu-mi place, tind să fac asta, nu-i așa? E enervant, dar nu mă pot controla. E un progres și să realizezi unele lucruri, apreciezi, nu? Nu te gândi că am vreo soluție. Nu, în niciun caz. Vorbesc doar de dragul de a vorbi. Pentru că mă simțeam singură cu gândurile mele și îmi dă un grad de alinare să știu că le auzi și tu. Nu îmi dau seama de ce, e clar că nu face nicio diferență, dar e important, totuși.

Nu vreau să te fac și pe tine să fii nebun, cu toate că probabil așa pare. Vreau doar să știi cât de mult contează.

maxresdefault

Anunțuri

9 gânduri despre „Cum ajung oamenii în purgatoriu

  1. totul e relativ . misto poza. cu ea mi-as face un poster sa-l pun in hol si cind deschid usa sa intru in casa, asta sa fie primul lucru care iese in evidenta!!!!

  2. Obositor articol. Sincer sa fiu cred ca ai inceput de la ceva, ai mers cu ochii inchisi si ai ajuns cumva in alta parte… Poza e interesanta.

    1. Eh, l-ai citit totusi. Deci ceva tot te-a prins :)) Sunt sentimente pe hartie, nu toate articolele sunt scrise pragmatic si la obiect.

    1. Mi se pare lipsit de importanta ale cui sentimente sunt, pot fi ale oricui. Important e ce sentimente sunt, si cum sunt expuse 🙂

  3. A avea si a fi (fericit ) sint doua verbe cu inteles diferit. A avea # a fi .Asta ii tot repet unui copil. A avea denota nevoia de posesie si a fi te reprezinta . l-am mai citit si tot obositor e.

    1. Da. Bineinteles ca sunt verbe diferite. Daca le-am folosit cumva si am dat impresia ca inteleg prin ele acelasi lucru, a fost doar in scop stilistc. Daca l-ai mai citit eu cred ca iti place :))

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s