Vreau sa fim prieteni

Edi o plimba mereu pe Sara prin Cișmigiu. El era un tip visător, nu prea se uita la oameni când mergea pe stradă, mai mult se uita prin ei. Se gândea de obicei la ale lui, în ultima vreme îl preocupa viitorul. Era o chestie neobișnuită pentru el, îi plăcea de obicei să trăiască clipa. Dar nu mai avea de ales. Trebuia să găsească răspuns la niște întrebări: cum sa iau BAC-ul? cum sa intru la facultate? și mai important: cum să îmi fac o viață proprie, în care să fac banii mei și să nu mai depind de părinți. Nu avea nici cea mai vagă idee, nici măcar nu știa ce îi place să facă. Se convingea uneori că lucrurile vor veni de la sine, dar apoi se trezea la realitate…nu, nu vor veni, statul degeaba, băutul de bere cu băieții, jucatul pe calculator și plimbatul câinelui prin parc nu îi vor aduce succesul. Nu voia să fie un ratat, un altul tras la xerox, cu o viață banală, fără nicio bucurie adevărată, nu îi plăcea să fie superficial, și totuși nu putea să iasă din această stare perpetuă. Ca să fie sincer, nu găsea niciodată ceva care să îi dea o motivație suficientă, care să îl facă, pe bune, fericit.

În timp ce Edi visa cu ochii deschiși, Sara se urcase pe o fată din parc.

-Rahat. Sara, vino aici! Ahhh..îmi pare atât de rău. Te-a murdărit?

Edi se uită în spatele blanei ce o acoperea pe fată și văzu un șorț colorat și două codițe. Era foarte scundă, arăta ca o școlăriță, dar ochii o dădeau de gol. Avea vreo 20 de ani. Probabil o studentă care încerca să mai facă un ban în weekend.

-Nu te îngrijora! Ador câinii. De fapt, mă bucur că a venit la mine. Știi…e motivul pentru care sunt aici. Uite, fac o promoție pentru mâncare de câini. Cel mai bun sortiment al nostru: Acana cu miel si mar la pret mic. Cred că mirosul a atras-o.

-Ok. O să cumpăr. Măcar pentru a-mi cere scuze de deranj.

Edi și-a scos portofelul și în graba lui i-a căzut carnetul de elev.

-Ia uite! Mergem la același liceu! a zis fata uimită. Eduard? Îmi pare bine să te cunosc.

-Ah…serios? Nu te-am mai văzut până acum. Credeam că ești mai mare. Credeam că mergi deja la facultate.

-Haha..chicoti fata. Nu mi-a mai spus nimeni asta până acum. De fapt, sunt pe a9a. Dar toată lumea îmi spune că arăt de 12 ani…

-Nu, ai o privire foarte matură. Cum te cheamă?

-Hai să jucăm un joc. Cum crezi că mă cheamă?

-Ema.

-Ok. O să mă cheme Ema. Știi ceva? Cred că noi doi vom fi prieteni.

-Da? De ce crezi asta?

-Păi, mergem la același liceu și ne plac câinii. Nu e destul?

-E cam puțin. Și în plus, eu beau multă bere și am treburi serioase care mă preocupă. Tu ești doar o fetiță.

-Și care ar fi acele treburi serioase, mă rog? Până una alta, eu am o slujbă și tu îți plimbi câinele prin parc. Și dacă te interesează, și eu beau bere. Pe furiș, ce-i drept. Dar beau.

-Cum adică ce treburi serioase? Trebuie să dau BAC-ul, în primul rând. Să îmi fac o viață.

-Există treburi mai serioase de atât. Cum ar fi să ai deja o viață pe clasa a 9a, să nu mai ai tată și să muncești de la 14 ani.

-Oh…nu mi-am dat seama.

-Acum chiar ca nu o sa mai vrei să fim prieteni, nu-i așa?

-Ba da. Ce-ai zice dacă ne vedem mâine? Vrei să îți aduci și tu câinele?

-Eu nu am un câine.

-Ce ciudat! Bine, atunci. Fără câine.

-Ok.

Edi s-a gândit toată seara la Ema. Nu îl deranja că nu o chema Ema. Nu voia să mai aibă alt nume, acesta era deja perfect. Nu înțelegea exact de ce, dar nu își putea lua mintea de la ea. Nu vorbiseră prea mult, dar i se părea o ființă foarte interesantă. Nu i se păreau prea multe persoane așa. Dacă se gândea mai bine, nu i se părea nimeni așa. Iar ea era atât de mică, atât de firavă. Era idiotic din partea lui să creadă că s-a îndrăgostit, nu avea sens, nu atât de repede. Dar totuși, era ceva cu fata aceea care vindea mâncare pentru câini. Îl ducea cu gândul la un loc mai bun.

Înainte de a merge în parc, și-a luat toți banii pe care îi avea strânși și a mers la un magazin de animale de companie. A cumpărat un bișon.

Ema îl aștepta în parc, pe o bancă. Avea o rochiță galbenă, iar părul era la fel ca ziua trecută, prins în două codițe.

-Bună. Ți-am luat un câine.

Fata a rămas împietrită pentru câteva secunde.

-De ce?

-Pentru că vreau sa fim prieteni.

Edi nu era de obicei genul de tip motivat. Dar pentru prima oara în adolescența lui, a avut un imbold de a face ceva, de a schimba lumea. Dupa ce a cunoscut-o pe Ema, s-a dus acasă și a învățat cinci comentarii la română. Era extraordinar. Simțea că poate face orice. Era ca o forță invizibilă care îl îndemna să facă minuni. Nu înțelegea ce se întâmplă, dar nu voia nici să se oprească. Nu acum, nici vreodată. Uneori, se întâmplă lucruri extraordinare și vrei să oprești timpul, ca să nu le pierzi vreodată.

Așa simțea și Edi.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s