Uităm că există, dar nu am fi noi fără el…

Sunt studentă la medicină și în timpul liber predau unor copii de clasa a 2-a noțiuni de bază despre sănătate. Le-am vorbit recent despre anatomie și fiziologie, despre organele corpului și funcționarea lor. La finalul lecției, o fetiță care e de obicei plină de entuziasm și curiozități, a venit și m-a tras de mână: ,,Doamna, știți că există un organ pe care doctorii îl neglijează tot timpul?,, Ea studiază mereu un atlas de anatomie pe sub bancă, așa că așteptam, intrigată, să îmi dea un răspuns savant, despre vreun transplant de organ de care nici eu nu aveam habar. ,,Ce organ?,, M-a privit fix și vocea ei de obicei inocentă a căpătat un ton matur, iar ochii i-au strălucit cu o înțelepciune necaracteristică unei așa vârste fragede. ,,Sufletul, doamna. Sufletul,,. Ok, m-am blocat pentru un moment scurt, încercând să articulez ceva pe măsură. N-am gasit ceva mai potrivit decât să o aprob. ,,Da. Ai dreptate,,.

Femei, bărbați, îndrăgostiți sau eterni singuratici, ne mai îngrijim cu adevărat sufletul? Ne îmbolnăvim des, suntem în căutarea unor tratamente cât mai eficiente, apelăm la cei mai buni medici, dar ne preocupăm oare vreodată de sănătatea noastră spirituală? Da, eu tind să cred că există așa ceva. Cred că un om nu se poate considera cu adevărat sănătos dacă nu găsește un mod de a-și vindeca și întreține sufletul sănătos. Ne preocupă statutul social și financiar, vrem să fim acceptați și chiar admirați, ne străduim să facem lucruri care nu ne reprezintă, dar știm că sunt necesare sau așa vrem să le considerăm. Ne place să fim productivi și să găsim o finalitate în lucrurile pe care le facem, sau cel puțin un scop. Dar cât de des ne oprim pentru a savura clipa, pentru a ne contopi cu viața? Cât de des ne conștientizăm existența, și cât de des realizăm ce este important cu adevărat pentru noi? În tot acest timp, în care trecem mai degrabă pe lângă viață, și nu prin ea, alergând spre idealuri care se dovedesc a fi irealizabile sau chiar dacă le atingem, ne dăm seama apoi cât de trecătoare și nesemnificative sunt, în tot acest timp, sufletul nostru rămâne flămând, pentru că uităm să îl alimentăm. Și poate că ne dăm seama într-un final că neglijându-ne sufletul, ne-am neglijat pe noi, ne-am pierdut esența și energia care ar trebui să ne caracterizeze. Am epuizat-o și ne-am epuizat și pe noi.

Poate ar trebui să iubim mai mult, mai pasional, să ne cunoaștem mai bine și să ne dăm voie să fim fericiți. Să iubim mai mult viața, să apreciem o conversație profundă cu un prieten pe care îl vedem rar, să ne bucurăm de o poezie citită în fugă, să ascultăm mai multă muzică bună, să facem mișcare, să ascultăm ploaia și să zâmbim soarelui. Să ne iubim în primul rând pe noi și să dăm o satisfacție acestui ,,organ,, de care uităm uneori cu desăvârșire: SUFLETUL.suflet-deschis

sursa imaginii: http://www.femeiastie.ro

Anunțuri

6 gânduri despre „Uităm că există, dar nu am fi noi fără el…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s