Amintiri de primvara- partea a 2a

Am stabilit să mergem în Herăstrău, având în vedere că era o zi frumoasă și călduroasă de aprilie. După o scurtă așteptare și o mică plimbare cu metroul, ajunsesem. Ne plimbam agale, ținându-ne în brațe, pe sub umbra copacilor.

„Ce noroc pe noi că fix azi e așa frumos afară, nu?”

„Daa, e chiar plăcut. Am putea chiar să stăm pe iarbă, undeva…”

Am observat rapid un fel de poieniță mai departe puțin, pe partea dreaptă a aleii. “Ce frumos ai adus tu în discuție vremea.  Păcat că nu i-ai descris și ce frumos e soarele pe cerul ăla albastru sau prognoza meteo pe 5 zile, cu vântul ce adie slab până la moderat, iar temperaturile vor fi cuprinse…

Mai taci, am griji mai mari. Cam la 20-30 de metri de alee, aveam o dilemă. Rochie alba, iarbă verde. Stat pe iarbă. ”Accio” pătură. “Nu merge cu d-astea, nătăflețule. Deși e așa cald afară, numai tu puteai să-ți iei geacă dimineața, că e răcoare. Sensibilul lu’ mămica. Ia vezi, poate te ajută la ceva…

„Hei, nu te așeza încă, stai un pic.”

Îmi dau geaca jos, o întind la umbra unui copăcel și o invit să stea. Nu se lasă rugată de două ori și se așază pe spate, privindu-mă zâmbind. N-am mai rezistat și m-am repezit asupra ei. Am sărutat-o fără să mai stau pe gânduri. Cu o mână, îi atingeam gâtul delicat și fin, cu cealaltă îi simțeam abdomenul fierbinte. Lumea din jur dispăruse, iar eu îmi doream ca acel moment să nu se termine niciodata. Am părăsit buzele ei pasionale și umede pentru a-i ataca gâtul cald, pentru a-i oferi câțiva fiori delicați. Brusc, m-am simțit trântit pe spate astfel încât rolurile s-au inversat. Ea era deasupra, dominând, iar eu zăceam neputincios, lungit, mușcat pe gât și de buze, în urma unui asalt parfumat al unui drăcușor cu aspect îngeresc/chip de înger. Orele deveneau minute, minutele deveneau secunde, iar secundele treceau pe nesimțite în acest război savuros desfășurat sub adierea ușoară a vântului.

Dar uneori, lucrurile mult prea frumoase trebuie să aibă un final.

„Voi doi, ce faceți aici, ia ridicați-va și plecați, am primit reclamații de la lume, nu vă e rușine? Așa în văzul lumii, nu știți ce persoane pot trece prin jur și după cine știe ce pățiți… Hai, mișcarea!”.

Părea să fie un gardian, îmbrăcat într-o uniformă mov. “Ce-ai făcut mă? Cum te-am lăsat puțin de capul tău, cum ai și intrat la belele. Cine e movaliu’ ăsta și ce tot urlă. N-ai tupeu, te duci la el, îi dai una, o iei pe gagică-ta și fugiți. Ia uite ce urât se uită… Haaai te rooog, asortează-i ochiul cu uniforma, nu fi laș, măcar o data…” Zâmbind pe ascuns, ne-am ridicat amândoi, mi-am luat geaca și am plecat ușor. Am început să râdem de situația în sine, când deja eram departe de „movaliu” și „îndemnurile” sale.

Ne făcusem de cap cam 3-4 ore pe iarbă, motiv pentru care ne era sete, ba chiar și puțin foame. Dar nu conta așa mult, noi eram fericiți, ne plimbam și vorbeam, ne opream și ne sărutam, încât emoțiile de început parcă nici n-ar fi existat. Amprenta distracției noastre nu l-a trecut neobservat nici pe micuțul trandafir, care n-a putut rezista întreg și nevătămat, ci a rămas îndoit,cu petale lipsă, ca dupa „război”. „Dragostea lasă urme, bănuiesc…” i-am zis, mai în glumă, mai în serios. A zâmbit.

După un timp, am reușit să ne cumpărăm câte o sticlă cu apă. Din vorbă în vorbă, ne-am apropiat de o fântână în jurul căreia se băteau câțiva copii cu apă. Ca o domnișoară ce se respectă, s-a gândit că n-ar strica să-și curețe puțin pantofii, având în vedere că se murdărisera de la micul nostru “picnic”. În timp ce o urmăream cu admirație, un baiețel s-a gândit să mă trezească din visare. Intenționat sau nu, am simțit cum sunt udat pe tot spatele.

„Scuze, băiatu’, iartă-mă, chiar n-am vrut… Nu mă bate.”

Ea râdea. Efectiv se prăpădea de râs. O vedeam cât e de fericită, iar pentru mine era o bucurie și mai mare să o văd astfel. ” Bineînțeles că fata nu este stropită, ci numai tăntălăul care este cu ea ajunge fleașcă. Clasic. Movaliului n-ai avut tupeu să-i umfli ochiul, te vei lua de ăla micu’?

„Stai liniștit, puștiule, dar să fii mai atent pe viitor.”

Am început să râd, dar normal trebuia să mimez și că sunt puțin supărat (cineva trebuia să mă “binedispună” după, nu?), așa că am invitat-o să stăm pe o bancă.

Încă râzând, văzând că mă uitam destul de serios la ea, m-a sărutat.

„Dacă ai știi ce față făcusei după ce ai fost stropit… Nu m-am putut abține să nu râd!”

„Ai cam merita să fii și tu puțin stropită… ” i-am zis glumind. Am sărutat-o. Am mușcat-o puțin la încheiere, să-mi marchez „răzbunarea”. “Ce al naibii ai devenit tu… Din Tremurici ai devenit Fleșcăici Răzbunătorul… Mai uită-te și la ceas, poate realizezi că trebuie să închei aventura.

„N-ar strica să mergem, autocarul meu pleacă cam într-o oră.”

Pe drum, deși ne grăbeam, am fost nevoit să vizitez totuși și toaleta, așa că am mers la McDonald’s. La ieșire, mă aștepta din nou îngerașul meu, cu 2 Mc Puișori. “Cumva, ți-a dat clasă la faza asta, ți-a ghicit gândurile. Asta e magie. Nu degeaba o iubești…

„Îți spun sincer, chiar mă gandeam că dacă tot suntem la Mc, ar fi bun un sandwich, deoarece sunt mort de foame… ”  “Daaa, m-am gândit, așa că am luat pentru amândoi câte unul.”

Le-am mâncat repejor, apoi ne-am urcat în metrou. Era destul de aglomerat, așa că am fost nevoiți să stăm în picioare. O țineam cu o mână în brațe, cu cealaltă sprijinindu-mă de mâner. Ea mă îmbrățișa cu amândouă mâinile. Știam că va fi ultima dată pe ziua aceea când mai puteam să o simt lângă mine, deoarece urma să fiu nevoit să fug la autocar. Lumea se uita la noi puțin insistent, eram singurul cuplu din vagon. Ea mă privea liniștită, dorind parcă să-mi insufle curaj. Ascultam stațiile pe lângă care treceam și o strângeam mai tare în brațe. „Încă o stație și ajungem… ”, mi-a spus, cu o voce subțire. Am sărutat-o, cât de mult am putut, simțind cum revin din amorțeală fluturii din stomac. Lumea se foia în jurul nostru, grăbindu-se spre ușă.

„Ai ajuns, fuugi, că pierzi autocarul, ne-auzim diseară!”

“Te iubesc!”, i-am șoptit, sărutând-o pe gât. Și am fugit….

Aș dori să mai scriu câteva cuvinte de final. Doamnelor și domnișoarelor, țin să precizez că meritați să fiți sărbătorite zi de zi, meritați să fiți iubite, întâmpinate cu gânduri, vorbe și urări frumoase indiferent dacă este o sărbătoare internațională sau o zi obișnuită. Sunteți niște îngeri a căror inimă reprezintă o provocare plină de obstacole, obstacole care la rândul lor sunt înlăturate ușor ușor prin dragostea, perseverența și răbdarea “fraierului” pe care fiecare din voi visează să-l întâlnească într-o zi și care să reușească s-o cucerească. Cât despre voi, domnilor, tot respectul, însă nu fiți fraieri, ci “fraierii” de care au ele nevoie, de care EA are nevoie, și mă-ndoiesc că veți regreta.

Îți mulțumesc, MissWho, pentru oportunitatea acordată. Ai un blog extraordinar, super tare, pe care îl citesc cu plăcere ori de cate ori am ocazia.

PS: Am iubit-o, dar n-a fost să fie. Am greșit. Am fost un fraier…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s