Amintiri de primăvară

Ante Scriptum:Adrian Barbulescu a acceptat invitatia mea de a scrie pentru noi.Odata ce s-a apucat de scris a fost greu de oprit asa ca vom urmari aceasta poveste in mai multe parti

…. În autocar. Dimineață. O melodie se auzea încet pe fundal. Toată lumea era liniștită, numai eu… tremuram (de emoții, de nerăbdare, de nătărău… ce vrăjeală, normal că datorită aerului condiționat). Mă duceam la ea. N-o mai văzusem de câteva săptămâni. “Prima dată ai reușit s-o păcălești cu un truc de cărți, ai sărutat-o și te-ai scos, acum ce mai faci? La cum tremuri, ai putea să-i zici că ai învățat un dans nou pentru ea… poate nu se prinde că ești doar pămpălău.”
Îmi pun căștile să ascult muzică și să mă relaxez puțin. “Așa, acum că ai și melodie, poți exersa. Îmi place că mă iei în serios. Știam că mă pot baza pe tine. Dar ai grijă să te miști pe ritm. Măcar acum nu va mai spune lumea că suferi de Parkinson la 18 ani, ci doar că ești un ratat ce dansează în autocar de nebun.” Mda, creierul mă lua la mișto, nenorociții ăia din stomac n-aveau stare (mare mincinos cine-a zis că fluturii trăiesc doar o zi), iar eu mergeam să petrec o zi cu ea, pe teritoriul ei, în orașul ei. “Joci în deplasare. Gazdele mereu câștigă. FRAIEREEE!”
Mai sunt și excepții, mă gândesc eu, și până la urmă, doar n-o mușca ( mă înșelam amarnic). ”Excepția ești tu, bă tremurici, că ai pus mâna pe o fată ca ea.” Am cunoscut-o dintr-un noroc chior. Era o fată deosebită, mai scundă decât mine, inteligentă, plină de viață și glumeață. Era genul de persoană cu care ai putea vorbi vrute si nevrute nonstop, iar când n-ai mai avea ce spune, ți-ai da seama că te-ai înșelat și ai lua-o de la capăt cu ceva nou, mai interesant și mai frumos.
Mi-au trebuit peste 3 ani „de vorbit” ca să pun o amărâtă de întrebare. “Amărâtă? D-aia ai ieșit ca un laș imediat de pe mess și te-ai băgat în pat să adormi ca să vezi răspunsul abia dimineață. Nici să minți nu știi. Nu degeaba te bat ăia la poker.” Nația lui de creier infect. Ar trebui s-o sun, mai am puțin și ajung. „Bună!” „Heeiii!”, îmi răspunde cu o voce dulce. „Cam în 10 minute voi ajunge și eu, să știi.” „Ok, tocmai mă pregăteam să plec. Pa pa!”.
Tare, ce sincronizare, nici nu va trebui s-o aștept prea mult (mă înșelam amarnic x2). Într-un final ajung, cobor și mă îndrept spre stație. Metroul era și el în apropiere, dar rămăsese să ne vedem afară. “Ce bou ești, vii la ea cu mâna goală. Te crezi prea șmecher? I-ai și tu o floare, nu fi prost, poate trece și ea cu vederea Parkinson-ul”. Mai are și momentele lui bune, mă gândesc. „Săru’mâna, cât costă un trandafir?” „ X lei, mamă.” „Dați-mi-l și mie peee… (mă uit să pară cât mai simetric, mai frumos…) pe acesta.”
Apoi, stau și mă gândesc, mai bine i-aș face o surpriză, să creadă că nu i-am luat nimic și apoi îl scot brusc… ”Din pantaloni, Hudini? Mai lasă magia și coboară cu picioarele pe pământ.“ Mulțumesc pentru ajutor, nenea Brain, ești de o valoare inestimabilă, exact ca la teste si ascultări. Mi-am amintit de „Zorro”, când Antonio Banderas îi oferă domnișoarei Catherine Zeta Jones un trandafir micuț printr-o mișcare destul de elegantă (în caz că nu ați văzut filmul, poate vă atrag actorii suficient cât să-l vedeți). “Bravo mă, tu mai aveai mișcări elegante. Măcar poți să-i rupi coada, să-l faci mai mic și să-l ții ascuns mai ușor, la spate.” No shit, Sherlock, bine că ești tu inteligent.
Mă uit la ceas, trecuseră aproape 15 minute de când ajunsesem în stație. “Doar nu credeai că nu va întârzia, la școală nu întârzie, la examene nu întârzie, dar tu ești nenorocitul cu care și-a dat întâlnire, deci ai bafta supremă de a te place suficient cât să se aranjeze special pentru tine. Mai bine te-ai opri din bătut strada stânga-dreapta, ți-ai aduna puținul ăla amărât de curaj și te-ai gândi ce replici să-i mai bagi să o dai pe spate, că altfel n-ai nicio șansă cu freza aia de-ți stă aiurea, cu cămașa aia puțin șifonată, cu fața aia…”
Minunat, gândește-te că arăți groaznic, fix înainte să te întâlnești cu ea. “Parkinson reloaded”, starring Keanu Reeves me. Și exact ca-n „Matrix”, lumea a început să meargă cu încetinitorul: pantofi cu toc, rochie albă superbă, părul lung, strălucitor care flutura ușor în vânt (cine spunea că îngerii sunt blonzi n-a știut de excepții, al meu era șaten)… Și brusc, s-a apăsat din nou pe „play” la viteză normală: „Bună! Scuze că am întârziat, dar a fost o problemă cu autobuzul, nu știu ce a avut fix azi.” (ochi de cățeluș, căprui… mă uitam ca vițelul la poarta nouă…) “Bă, ești distrus? Nu fi bleg, zi cevaaa!!!” „Ăăă…stai liniștită, oricum și mie mi-a luat ceva până am ajuns în stație. Ce zici, mergem?” „Sigur!”
În timp ce coboram spre peron, realizez că încă țineam ceva la spate. “Ar cam trebui să-ți faci numarul. Sau aștepți aplauze și încurajări de la public?” O priveam puțin, îmi mutam apoi repede privirea înainte… După ultimele trepte și câțiva pași, o cuprind de talie: „M-am gândit să-ți iau ceva…” și îi întind trandafirul. „Vai, dar nu era nevoie! Mulțumeeesc!”, urmat de un sărut dulce. “Prost să fii, noroc să ai. Faci ce faci și tot ea are inițiativă…”

????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????

Sursa foto:http://www.dreamstime.com/

Anunțuri

2 gânduri despre „Amintiri de primăvară

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s