Platon şi ideile lui…

Suferim de iubire neîmplinită. La un moment dat. Şi se spune că iubirea neîmplinită este cea mai frumoasă. Şi ca să nu sune atât de patetic o numesc iubire platonică, folosită, bineînţeles, impersonal pentru că platonimia înseamnă sentiment vicevers. Ori, dacă el o iubeşte şi ea îl iubeşte, de ce să se mai iubească platonic? Să se facă sex.

Aşa că noi numim iubire platonică orice îndrăgosteală plăpândă şi unilaterală. Şi cum spuneam şi mai sus, marii filozofi au apreciat-o ca fiind cea mai frumoasă. (Marii filozofi ştiau să sărute french? Nu ştiu… întreb şi eu). Şi acum intră în acţiune logica mea de pură non-filozoafă care pleacă de la o premisă pe care am să o stabilesc mai jos.

Până atunci stabilim povestea. Ana este îndrăgostită de Alex. Alex nu. Ana nu îi poate spune lui Alex pentru că ştie că l-ar face să se simtă incomod. A trăit asta pe propria piele. E incomod să ştii că prietenii tăi de sex opus sunt îndrăgostiţi de tine. Dar Ana încă îl vrea pe Alex lângă ea, aşa că păstrează secretul. Îl iubeşte pe Alex strict pentru ea şi e fericită aşa, cu atingerile lor rare şi întâmplătoare şi cu cămaşa cumpărată de fosta lui Alex după care, să zice, Alex încă suferă.

Deci, în termeni scurt, prietenia Anei cu Alex este o minciună. Iubirea platonică este clădită pe o minciună şi totodată ea este cea mai frumoasă. Iubirea aia cu acte în regulă se presupune că este sinceră. Filozofii o urăsc. Şi touşi filozofii se laudă cu faptul că ei spun adevărul despre lumea în care trăim.

Iubirea platonică nu are nimic. Iubirea cealaltă are şi acte şi sânge. Nimeni nu e complet nefericit şi mizerabil când suferă platonic, dar când iubirea pe care o dai se presupune că trebuie să se întoarcă în mod egal, şi nu o face pentru că…ei bine… nu ştiu dacă ştiţi dar, suntem diferiţi e trist. Şi e cu frustrări, cu scăderea respectului de sine şi cu gelozie.

Şi când vine vorba de asta nu ştiu să vă spun unde exact e masochismul: la gelozie sau la încrederea oarbă în celălalt? Cred că în dragoste cu totul. Cu cât acordăm mai multă dragoste cu atât suntem mai masochişti. Cu cât încercăm mai tare să ne sincronizam respiraţia cu celălalt, cu cât ne facem mai multe griji cu privire la fericirea celuilalt, cu cât încercăm să punem înainte binele lui înainte de binele nostru, cu cât suntem mai îndrăgostiţi cu atât suntem mai masochişti. Şi uneori ne place… (nu neapărat în sensul sexual, dar fie, pentru cei mai perverşi dintre voi).

Şi nu există masochism în relaţia platonică. Există doar gânduri despre iubiri idilice roz şi pufoase ca un norişor din fetiţele Power Puff.

Dar partea ironica este că nici o iubire cu acte şi cu sânge nu poate începe fără o mică perioadă de iubire platonică. Sau ar trebui să o numesc atracţie platonică?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s