Merit?/!

Zilele trecute, un prieten trecea printr-o fază Nu-îmi-merit-prietena gen. Îi explic că are toate calităţiile din lume şi nu are de ce să îşi facă probleme. Sunt convinsă că neîncrederea în sine, e o reacţie alergică la îndrăgosteală. N-am de unde să ştiu. Doar zic. Eu nu sunt niciodată îndrăgostită.

A fost ca un fulger care m-a trăznit. Nu m-a lovit niciodată unul, şi totuşi mi-am imaginat că aşa trebuie să fie. M-au lovit două idei, care mi-au împărţit gândurile.

În primul rând trebuie să stabilim de la început că ni se întâmplă ce merităm. Asta include şi o palmă peste faţă, şi un cadou anonim. Asta include faptul că dacă eşti un misogin dobitoc, al cărui unic cuvânt despre femei este târfă, vei avea parte de mici femeiuşti cu apucători bigame poligame. Nu-mi explic altfel fenomenul, decât prin teoria că există o forţă divină care se distrează al dracu de tare când ne vede atât de impecili.

Revenind. Îi explicam aşadar prietenului meu că o merită pe individă. Dar azi am făcut un lucru pe care el nu îl făcuse. Am întrebat de ce. Desigur că are calităţi. Desigur că şi ea are. Desigur au şi defecte. Nu ştim cum domină caracteristiciile în fiecare din ei, dar răspunsul pur şi simplu nu poate sta în: ne merităm unul pe altul pentru că suntem minunaţi.

Aşa că am analizat problema, generalizând-o.  Merităm pentru că ni se cuvine, sau merităm pentru că am facut ceva în sensul ăsta (adică karma)?

Pentru că dacă stai şi te gândeşti puţin, nimic nu ţi se cuvine; dacă te gândeşti prea mult, cazi în depresie: Banii pe care îi primeşti de la tati, nu sunt ai tăi. Inteligenţa pe care o ai, nu e doar a ta; e cumva ereditară. Iubirea aia cu care eşti învăluit la un moment dat, probabil se datorează calităţiilor pe care le ai (să nu mai vorbim despre faptul că la început e pură atracţie). Aşa că rămâne să crezi în karma: cumpăr cadouri să primesc cadouri; o iubesc ca să mă iubească ş.a.m.d. Dar apoi apare o aroganţă care, nativă sau nu, distruge minunatul clişeu-principiu: bine faci, bine găseşti. De ce? Pentru că eşti şmecher când îţi dai seama că tot ce ai, ai datorită forţelor tale, şi nu datorită repartiţiei făcută de barză. Şi starea de şmechereală nu ai cum să o ţii în tine. Ea se revarsă la suprafaţă. Şi asta e oribil. E groaznic. E frustrant. Pentru că se duce dracu aprecierea pentru chestiile care le avem. Şi în societate, aprecierea e o convenţie prea importantă ca să o dăm dracu.

Aşa că propun următoarea concluzie: Dacă tot suntem şmecheri cu toţii, de ce ne oprim din meritat chestii şi începem, o dată pe zi, să apreciem ce ni se întâmplă. De preferinţă, chestiile care contează. Măcar puţin.

PS: Nu există cuvântul recreant.

Anunțuri

4 gânduri despre „Merit?/!

  1. Până mi-am dat seama unde se află comentariile, peste înflorituri, etc, etc, mi-a trecut toată ideea filozofică pe care trebuia s-o scriu în comentariul acesta :)) Lasă, nu-i nimic, probabil că meritai 😛 :))
    Mi-e dor de starea ta de bine 🙂 Eşti contagioasă 😀

  2. Vrajeala…Desi uneori pare intimplator ceea ce ni se intimpla bine sau rau constatam sau nu, ca de fapt in viata nimic nu e intimplator. Si ne este dat sa cunoastem oameni si povesti de viata ca mai apoi sa constatam si unde gresim si cit de fericiti ar trebui sa fim. Depinde de noi uneori..
    .

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s